mon jardin secret

N-am obiceiul sa vad bariere. Ma arunc cu capul inainte si daca face poc, inseamna ca a fost zid. N-am obiceiul sa tin cont de bariere. Pentru ca barierele lor nu sunt si barierele mele. Limitele sunt proprii fiecaruia. N-am obiceiul sa pun bariere. Le pun doar in cazuri extreme, cladesc ziduri de aparare. Dar, de obicei, doar o privire rece, sau niste cuvinte glaciale prin politetea lor careia nu-i poti reprosa nimic, sunt suficiente. Acum nu stiu daca le vad, daca tin cont de ele, daca le pun. Dar ele sunt. Nevazute, nesimtite, neintamplate cumva. Si totusi rezistente. Am vrut sa dorm devreme azi. Nu s-a intamplat nici azi. M-a luat tremurul care m-a cuprins de ieri, durerea de cap si tensiunea. Ca de obicei, nu iau nicio pastila, nici nu tin prostii chimice in casa. Nici macar antinevralgic. Am plans aproape din senin. Nici n-am indraznit sa caut cauza. Nu vreau sa scormonesc. Imi curg lacrimile pe obraz, le las sa alunece, le sterg…. N-am vrut sa ma intreb de unde vin, de ce vin. Sa se duca. Traiesc cu suspendare, desi par mai vie decat multi. Sunt vie, vesela, activa. Rad si ii fac sa rada. Numai ca… eu stiu ca sunt lucruri care asteapta sa fac ceva cu ele. Si eu astept lucruri. Si altele ma asteapta pe mine. Le fentez cumva intr-o hiperactivitate… Da, stiu, nu ma pot opri sa gandesc. Desi, uneori, ca sa nu gandesc-gandesc, ma concentrez pe tot felul de analize, de probleme, imi indrept privirile in diverse directii, poate neimportante dar salutare. Balastul gandurilor….. Si, una peste alta, daca-mi amintesc bine, n-am mai plans demult. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mangaie-ma imperceptibil cu privirea, ca sa rasar, ca sa exist, ca sa imbobocesc. Adie-ma usor, ca sa simt freamatul dorintei, abia ghicit. Inmugureste-ma! Lasa-ma sa-ti aud tacerile si sa ma cuibaresc in ele, boboc ce ma aflu. Sopteste-mi un poem, uluieste-ma, debusoleaza-ma, rataceste-mi cararile pentru a mi le arata, apoi, pe rand. Desfa-mi drumurile inainte. Poarta-mi pasii despletiti prin paduri calde, alaturi de tine. Patrunde-mi gandul, poseda-l, apoi du-l departe. Adu-ma, candva, inapoi, dar nu fara de tine. Fa-ma cantec, strange-mi roua pe petale, creeaza-mi frenezie, emotioneaza-ma. Fa-ma chiar sa plang, in intimitate, treci alaturi de mine pragul nestiut si miraculos al lacrimilor, intensa fericire. Cuprinde-ma. Ingana-ma, invata-mi cuvintele abia nascute. Apoi, priveste-ma. Si vei vedea ca infloresc de tine, in orice sezon, independent de timpul oamenilor, de intemperii sau de orice alt factor. TU infloresti IN mine si eu infloresc DE tine, deplin. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu am mai scris demult. Nu neaparat o perioada ocupata (desi, da, a fost si asa), nu neaparat agitata, ci intr-un fel o perioada ce mi-o doream de regasire, de reasezare. Primavara, se ia de la capat. Nu stiu cate capete avem, viata pare a curge, insa in fiecare moment avem un capat de linie, unde ne putem gandi daca luam acelasi tramvai sau daca schimbam ruta. Am sortat lucruri, pe unele le-am pastrat, pe altele le-am inlaturat. Nu in dusmanie, nici in violenta. Uneori pe nesimtite, alteori cu eforturi, incet, firicel cu firicel. A trebuit sa ma obisnuiesc cu idea ca am facut entorsa, sa ma mai potolesc cu alergatul, cu drumurile, cu efortul. Am luat-o pozitiv, ca experienta. Era foarte frig afara, si zapezi mari, si fara indoiala, fara entorsa si ghipsul afferent, n-as fi stat linistita. Asa, am fost cat de cat constransa sa stau in pat, linistita, si am fost oarecum obligata sa ma odihnesc. Am trecut printr-o perioada in care am crezut ca pot sa explic unele lucruri unor oameni. A fost si experienta aceea cu folos, deoarece acum stiu ca e timp pierdut si efort risipit. Sunt mai inteleapta decat eram acum doua luni, si mai asezata. Sigur, pasionala si pasionata din fire, ma voi mai inflacara una doua la unele subiecte (je partirai au quart de tour), cum se spune, dar sunt si temperata, ponderata, privesc de departe tabloul framantarilor, stiind ca oricum nu urnesc singura unele lucruri, sica e inca mai rau sa pierd timp si energie, decat sa observ si atat. Am o oarecare liniste interioara. Ma echilibreaza mult partea sentimentala. Mi-e bine si  cald, iar asta conteaza mult. Este, de fapt, nepretuit si inimitabil. M-am impacat cu unele lucruri din trecut (desi, eu raman rar cu “datorii” sau lucruri neexplicate). Am luat taurul de coarne si am intalnit oamenii, am vorbit cu ei. Insa, in primul rand, i-am ascultat. Uneori, am aflat unele lucruri surprinzatoare. Apoi, peste asta, s-au cladit lucruri. Unele relatii au nevoie si de acea criza, pentru a reusi sa fie mai trainice. Am incercat sa ma culpabilizez mai putin. Sa nu mai consider ca sunt obligata la excelenta. Asta nu inseamna ca nu sunt constiincioasa in continuare si perfectionista. Inseamna doar ca am fost un pic mai ingaduitoare cu mine, mai indulgenta, mai putin aspra. M-am judecat mai putin sever. Uneori, mi-am fost cea mai neiertatoare instanta. Am incercat sa-mi fiu mai dulce. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It