mon jardin secret

… atunci cand nu mai scriu, sunt un pic moarta. … atunci cand ma doare, ma inchid, sau dimpotriva, caut sa ma pun in situatii unde sa nu pot sa plang (caci exista oameni in jur, si nu se cade) …atunci cand vreau, pot. …atunci cand iubesc, sunt  fidela, neobosita, intotdeauna aproape. …atunci cand imi doresc, reusesc. …atunci cand trebuie, se intampla. …atunci cand sunt eu, scriu. Adevaruri. Sapte lucruri. Definitorii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: « Aici sta Franck Ducourt? » Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: « Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa. » Ei imi spun: « Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente. » Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: « Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce. » Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: « Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el. » Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: « Este in regula, nu va speriati » Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute. Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: « Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente. » Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata… Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori,…

Dupa buletinul meteo de sanatate din nord, voila des nouvelles. Reintoarsa in sud, obosita praf, incepand de luni o saptamana noua. Luni ca luni. Dar azi, marti… Minune. Mananc din nou ceva gatit de mana mea (dupa o lunga traversare a desertului). O perioada lunga n-am mancat zile intregi sau cand ma alimentam eram fie in deplasare, fie lucruri gatite de mama, atunci cand nu le lasam (cel mai frecvent caz) sa se strice. Imi place sa  gatesc, dar nu mai puteam sa gatesc. Gatitul este viata, concentrare pe principii vitale, ori eu nu eram capabila de asta. Abia am reinceput totusi sa mananc. Bun, astazi am venit acasa, si direct la magazinul de fructe si legume m-am oprit. Mi-am cumparat pe rosu, culoarea mea preferata: cirese, capsuni, struguri, rosii. Mi-am cumparat pana si paine. In primul rand m-am bucurat de fructe vizual, sunt minunate.  Apoi, acasa, am gatit. Si salata de rosii. Pe sistemul « Veronica se hotaraste sa moara », Mirandolina se hotaraste sa traiasca, ba chiar sa si manance. Fructe 🙂 Am ales viata. Iar la mine, viata-i viata! 🙂 nu ca la altii, traita cu procura. Nu surogate, nu inlocuitori, nu jumatati de masura. Nu frici absurde si inchideri in cochilie. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu. Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare. Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine. Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It