ziduri

N-am obiceiul sa vad bariere. Ma arunc cu capul inainte si daca face poc, inseamna ca a fost zid. N-am obiceiul sa tin cont de bariere. Pentru ca barierele lor nu sunt si barierele mele. Limitele sunt proprii fiecaruia. N-am obiceiul sa pun bariere. Le pun doar in cazuri extreme, cladesc ziduri de aparare. Dar, de obicei, doar o privire rece, sau niste cuvinte glaciale prin politetea lor careia nu-i poti reprosa nimic, sunt suficiente. Acum nu stiu daca le vad, daca tin cont de ele, daca le pun. Dar ele sunt. Nevazute, nesimtite, neintamplate cumva. Si totusi rezistente. Am vrut sa dorm devreme azi. Nu s-a intamplat nici azi. M-a luat tremurul care m-a cuprins de ieri, durerea de cap si tensiunea. Ca de obicei, nu iau nicio pastila, nici nu tin prostii chimice in casa. Nici macar antinevralgic. Am plans aproape din senin. Nici n-am indraznit sa caut cauza. Nu vreau sa scormonesc. Imi curg lacrimile pe obraz, le las sa alunece, le sterg…. N-am vrut sa ma intreb de unde vin, de ce vin. Sa se duca. Traiesc cu suspendare, desi par mai vie decat multi. Sunt vie, vesela, activa. Rad si ii fac sa rada. Numai ca… eu stiu ca sunt lucruri care asteapta sa fac ceva cu ele. Si eu astept lucruri. Si altele ma asteapta pe mine. Le fentez cumva intr-o hiperactivitate… Da, stiu, nu ma pot opri sa gandesc. Desi, uneori, ca sa nu gandesc-gandesc, ma concentrez pe tot felul de analize, de probleme, imi indrept privirile in diverse directii, poate neimportante dar salutare. Balastul gandurilor….. Si, una peste alta, daca-mi amintesc bine, n-am mai plans demult. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…