bariere

Pornind de la enuntul « libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt », orice om este diferit in functie de interlocutorul cu care interactioneaza, caci ne setam limitele reciproc. Nu mergi intr-o relatie (interactiune), decat pana unde ti se permite. Iar asta este variabil. De pilda, eu insami, desi sunt fix aceeasi, cu aceleasi dorinte, sentimente, crezuri, revolte, lupte, emotii, sunt diferita langa oameni diferiti. Cu fiecare din ei ne-am setat un prag. Este o setare reciproca. O ajustare tacita. Stii ca pana acolo poti merge, dincolo de care relatia nu mai exista, sau are de suferit. Sau doare. De aceea am fatete pe care oamenii le descopera uneori tarziu, alteori niciodata, Depinde de context, de nivelul de acces la mine, de locul si starea in care ma vad. Si-s tot eu, unitara. Cea mai evidenta diferenta este in interactiunea cu cei apropiati. Pana undeva am mers cu cineva, pana altundeva merg cu altcineva. Si asta din cauza limitelor setate reciproc. Pot fi docila, cum pot fi salbatica. Totul depinde pana unde simt ca pot merge. Intre doi adulti relatia se calibreaza asa cum o faci si cu un copil: va face lucruri ca sa testeze limitele, si va invata/intelege pana unde poate « sa se intinda ». De aceea, daca nu doresti sa fii abuzat moral sau fizic, setezi limite. Daca il lasi pe celalalt sa treaca dincolo de orice prag, de orice bariera, de orice frontiera, intelege ca n-are prag. Si tentatia de a merge oricat, oriunde, in orice directie, e mare. A nu se intelege gresit: exista si momente si persoane cu care orice granita e eliminata. Trebuie insa sa stii exact cu cine si de ce faci asta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

N-am obiceiul sa vad bariere. Ma arunc cu capul inainte si daca face poc, inseamna ca a fost zid. N-am obiceiul sa tin cont de bariere. Pentru ca barierele lor nu sunt si barierele mele. Limitele sunt proprii fiecaruia. N-am obiceiul sa pun bariere. Le pun doar in cazuri extreme, cladesc ziduri de aparare. Dar, de obicei, doar o privire rece, sau niste cuvinte glaciale prin politetea lor careia nu-i poti reprosa nimic, sunt suficiente. Acum nu stiu daca le vad, daca tin cont de ele, daca le pun. Dar ele sunt. Nevazute, nesimtite, neintamplate cumva. Si totusi rezistente. Am vrut sa dorm devreme azi. Nu s-a intamplat nici azi. M-a luat tremurul care m-a cuprins de ieri, durerea de cap si tensiunea. Ca de obicei, nu iau nicio pastila, nici nu tin prostii chimice in casa. Nici macar antinevralgic. Am plans aproape din senin. Nici n-am indraznit sa caut cauza. Nu vreau sa scormonesc. Imi curg lacrimile pe obraz, le las sa alunece, le sterg…. N-am vrut sa ma intreb de unde vin, de ce vin. Sa se duca. Traiesc cu suspendare, desi par mai vie decat multi. Sunt vie, vesela, activa. Rad si ii fac sa rada. Numai ca… eu stiu ca sunt lucruri care asteapta sa fac ceva cu ele. Si eu astept lucruri. Si altele ma asteapta pe mine. Le fentez cumva intr-o hiperactivitate… Da, stiu, nu ma pot opri sa gandesc. Desi, uneori, ca sa nu gandesc-gandesc, ma concentrez pe tot felul de analize, de probleme, imi indrept privirile in diverse directii, poate neimportante dar salutare. Balastul gandurilor….. Si, una peste alta, daca-mi amintesc bine, n-am mai plans demult. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De ceva timp mi-am dat seama ca sunt cel mai aspru judecator al meu, si ca uneori, pentru respectarea principiilor, imi tai propria craca de sub picioare. Uneori esti propriul tau dusman, iar eu, fara sa intentionez asta, imi sunt uneori propria piedica. Si nu mi-e bine asa. Ma lupt cu tendinta asta, de a fi mai catolica decat papa. Nu-mi iese intotdeauna, deoarece e intiparita adanc in mine. Mama a intiparit-o, crezand ca face bine. Ea insasi este un om cu principii solide si valori importante. Din aceia care aproape ca nu par reali, atat de nestirbite sunt principiile dupa care isi construiesc viata, si atat de ideale sunt lucrurile in care cred. M-a crescut si pe mine in aceleasi idei, crezand ca face bine. Pana la un punct, a procedat bine. Dar dincolo de un punct, nu. Imi dau seama ca a tine cu ghearele si dintii de niste principii ideale iti poate chiar face rau. Ades am pierdut in viata pentru ca nu am reusit sa fiu flexibila si m-am crispat, tinand stindardul sus, stindardul unor idei pe care nimeni nu le aplica. Atentie, nu militez aici pentru lipsa valorilor, sau pentru renuntarea la idei nobile. Ci pentru putina adaptabilitate. Pentru ca a ramane glacial, intepenit in ideile inaltatoare dar utopice, te indeparteaza de realitate, te face sa pierzi. Zilele trecute, discutand cu mama la telefon, i-am spus: « Daca, prin reducere la absurd, as face o crima, tu m-ai condamna! Esti mama, si totusi n-ai trece peste asta, cred ca m-ai denunta!« . A recunoscut ca da. Dar nu se poate asa ceva ! Nu se poate sa fii mai nemilos cu tine insuti si ai tai dragi decat cu oricine altcineva. Este severa si exigenta cu ea insasi, si mi-a insuflat si mie asta. De aceea uneori mi-e greu sa ma imprietenesc cu mine. De aceea ma crispez si reactionez des prea politicos, prea cuminte, prea « cum trebuie »… Sunt judecatorul meu cel mai aspru, fara pic de indulgenta. Pur si simplu, sunt prizoniera principiilor mele care nu, nu ma intelegeti gresit, nu sunt rele, dar sunt prea duse la extrem. Nu traim in romanele secolului 19, in literatura romantica. Si totusi, eu ma comport ca si cand as fi coborata fix de acolo, descinsa in lumea asta, dar tinand principiile la rang de lege suprema. Desigur, am o minte deschisa, receptiva, care analizeaza si intelege multe. Am calatorit mult, am trait in alta civilizatie, am iubit, am ras si am plans alaturi de alti oameni. Mi-am ales o meserie prin excelenta de oameni adaptabili. Dar in strafundul meu, puternice, de netrecut, ca gratiile si barierele unei temnite, stau neclintite principiile. Incerc sa ma ameliorez zilnic. Incerc sa nu-mi fac macar mie rau, atunci cand aleg sa tin prea mult cu ghearele si dintii de principii. Nu e o « munca » usoara. E complicat si cateodata nefiresc, caci principiile sunt inglobate in fundatia constructiei mele interioare. Cateodata reusesc mai mult sa « ma inteleg » cu ele, alte dati nu reusesc…