dulce

Astazi a fost prima mea zi de baut cafea fara cofeina. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca voi ajunge sa fac asta, din doua motive extrem de puternice. Unu: din principiu dispretuiesc tot ce e surogat. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Am mai scris detaliat despre asta, aici. Si de cand ma stiu, nu prea inteleg smantana fara grasime, berea fara alcool (mai nou si vinul????), pielea ecologica… Pentru ca traiesc 100%, nu-mi plac jumatatile de masura si lucrurile « usurate » de incarcatura lor, oricare ar fi aceasta. Doi: ador cafeaua de cand ma stiu. Sunt o iubitoare a licorii negre, aromate, de o gramada de ani. O beam dimineata, la pranz, seara, noaptea, oricand. O beam neindulcita (din intamplare, sau din noroc, mie nu-mi place zaharul si dulcele de cand ma stiu, cu foarte putine exceptii. Si nu-mi plac bauturile dulci si dulcele, asa ca oricum nu adaugam niciun indulcitor. Cafeaua dulce mi se parea « stricata », nu o puteam bea, daca cineva imi adauga zahar din greseala. Stricata in sensul de gust stricat, alterat). O beam ades si rece. In plus, de-a lungul anilor, am ajuns sa am o relatie speciala cu cafeaua. Sa fie atat de mult parte din viata mea, incat cand imi era sete, beam cafea, nu apa. La orice ora. De vreo 20 de ani beau 2 litri de cafea pe zi. Nenumaratele mele recipiente de cafea sunt binecunoscute celor din jur, mereu apar cu o sticla noua sau un termos (dezavantajul termosurilor e ca sunt grele, si cum oricum nu tin sa fie calda cafeaua, poate doar iarna, uneori…). Cea mai simpatica anecdota legata de cafea si un recipient este cand am venit la redactie in Franta, in primele zile, pe cand nu ma cunosteau bine, cu o sticla de cafea. Era transparenta. Colegii mei au intrebat, firesc: « E vin rosu? ». Eu, cu ochii mari: « Cum sa fie vin? e cafea ». A fost randul lor sa se inspaimante. Li s-ar fi parut foarte normal sa vin la redactie cu 1 litru jumatate de vin rosu, dar cu ATATA cafea?!?!?! Ei bine, ieri s-a produs marea schimbare. Cum necum a trebuit sa ajung la un hypermarket (vroiam sa fie mai multe feluri ca sa cumpar mai multe si sa pot incerca gustul cu care sa ma imprietenesc), ca sa cumpar cafea fara cofeina. Din nefericire, la analizele de sange (pe care le-am facut acum o luna dupa ce 15 ani nu mi-am facut nicio analiza), mi-a iesit o cifra foarte mare a hormonului stresului (cortizol), in sange.  Mare. Nu ma mir in mod deosebit, anul 2012 la mine a fost cu doua campanii electorale, plus stresuri personale suficient de mari. Iar eu nu ma exteriorizez, deci undeva trebuia sa se intample ceva. Hormonul asta are si efecte bune (inhibitor de frica – inteleg ca s-au facut teste pe persoane suferind de diverse fobii, si dupa ce li se injecta cortizol, le disparea teama. La un moment dat doreau sa faca…

Nu am mai scris demult. Nu neaparat o perioada ocupata (desi, da, a fost si asa), nu neaparat agitata, ci intr-un fel o perioada ce mi-o doream de regasire, de reasezare. Primavara, se ia de la capat. Nu stiu cate capete avem, viata pare a curge, insa in fiecare moment avem un capat de linie, unde ne putem gandi daca luam acelasi tramvai sau daca schimbam ruta. Am sortat lucruri, pe unele le-am pastrat, pe altele le-am inlaturat. Nu in dusmanie, nici in violenta. Uneori pe nesimtite, alteori cu eforturi, incet, firicel cu firicel. A trebuit sa ma obisnuiesc cu idea ca am facut entorsa, sa ma mai potolesc cu alergatul, cu drumurile, cu efortul. Am luat-o pozitiv, ca experienta. Era foarte frig afara, si zapezi mari, si fara indoiala, fara entorsa si ghipsul afferent, n-as fi stat linistita. Asa, am fost cat de cat constransa sa stau in pat, linistita, si am fost oarecum obligata sa ma odihnesc. Am trecut printr-o perioada in care am crezut ca pot sa explic unele lucruri unor oameni. A fost si experienta aceea cu folos, deoarece acum stiu ca e timp pierdut si efort risipit. Sunt mai inteleapta decat eram acum doua luni, si mai asezata. Sigur, pasionala si pasionata din fire, ma voi mai inflacara una doua la unele subiecte (je partirai au quart de tour), cum se spune, dar sunt si temperata, ponderata, privesc de departe tabloul framantarilor, stiind ca oricum nu urnesc singura unele lucruri, sica e inca mai rau sa pierd timp si energie, decat sa observ si atat. Am o oarecare liniste interioara. Ma echilibreaza mult partea sentimentala. Mi-e bine si  cald, iar asta conteaza mult. Este, de fapt, nepretuit si inimitabil. M-am impacat cu unele lucruri din trecut (desi, eu raman rar cu “datorii” sau lucruri neexplicate). Am luat taurul de coarne si am intalnit oamenii, am vorbit cu ei. Insa, in primul rand, i-am ascultat. Uneori, am aflat unele lucruri surprinzatoare. Apoi, peste asta, s-au cladit lucruri. Unele relatii au nevoie si de acea criza, pentru a reusi sa fie mai trainice. Am incercat sa ma culpabilizez mai putin. Sa nu mai consider ca sunt obligata la excelenta. Asta nu inseamna ca nu sunt constiincioasa in continuare si perfectionista. Inseamna doar ca am fost un pic mai ingaduitoare cu mine, mai indulgenta, mai putin aspra. M-am judecat mai putin sever. Uneori, mi-am fost cea mai neiertatoare instanta. Am incercat sa-mi fiu mai dulce. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult. Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in « traditie »). Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la…