Imboboceste-ma!

Mangaie-ma imperceptibil cu privirea, ca sa rasar, ca sa exist, ca sa imbobocesc.
Adie-ma usor, ca sa simt freamatul dorintei, abia ghicit. Inmugureste-ma!
Lasa-ma sa-ti aud tacerile si sa ma cuibaresc in ele, boboc ce ma aflu.

Sopteste-mi un poem, uluieste-ma, debusoleaza-ma, rataceste-mi cararile pentru a mi le arata, apoi, pe rand. Desfa-mi drumurile inainte.
Poarta-mi pasii despletiti prin paduri calde, alaturi de tine. Patrunde-mi gandul, poseda-l, apoi du-l departe. Adu-ma, candva, inapoi, dar nu fara de tine.
Fa-ma cantec, strange-mi roua pe petale, creeaza-mi frenezie, emotioneaza-ma. Fa-ma chiar sa plang, in intimitate, treci alaturi de mine pragul nestiut si miraculos al lacrimilor, intensa fericire. Cuprinde-ma.
Ingana-ma, invata-mi cuvintele abia nascute.
Apoi, priveste-ma. Si vei vedea ca infloresc de tine, in orice sezon, independent de timpul oamenilor, de intemperii sau de orice alt factor.
TU infloresti IN mine si eu infloresc DE tine, deplin.

Frenezie [picaturi de eternitate]

Ai intrat. Privirile noastre s-au intersectat. Am renascut, am reinviat, am prins suflu. Acele zeci de secunde in care ne-am privit atunci, acea privire, e ce am cel mai scump in viata, e amintirea cea mai intensa. A fost o privire de recunoastere reciproca, incarcata cu mirare la tine, si cu bucuria faptului ca esti acolo, la mine. M-am surprins cat de calma si stapanita am fost atunci. Desi zburam.
Cred ca in virtutea oboselii, anesteziata de orele lungi pe care le petrecusem asteptandu-te. Si nu de o zi, de doua, de trei… De o viata. M-am ridicat si m-am indreptat spre tine, firesc. TE-am salutat. Dar cuvintele nu erau nimic. Oricum, nu cuvintele trebuiau sa fie ceva atunci. Cuvintele fusesera. Domnisera suveran, din ianuarie, cand ne cunoscusem. Domnisera zilnic, cu demnitate, neconcurate decat de centimetri patrati din mine. Cuvinte si centimetri intre noi, zilnic. De aceea, acum, cuvintele nu mai contau. Nu mai erau supreme. Conta intensitatea privirii, pasiunea apropierii. Conta alta forta decat cea cuprinsa in foneme, in sintagme, in exprimari pompoase, exaltate sau simple. Te-am salutat, iar tu ai fost atat de natural cu mine, te-ai purtat firesc imediat, asa ca si cand petcetluiai prietenia nascuta in lunile ce trecusera, ca o recunoastere a ceea ce se crease.

Te-ai purtat ca si cand era normal sa fiu acolo, ca si cand era ‚locul meu’. M-ai luat cu tine undeva unde aveai treaba. M-ai intrebat cand am sosit si am spus „Nu stiu”. Te-a mirat, dar nu minteam. Chiar nu stiam cate ore trecusera. Nici nu conta, de fapt. Nu mai stiam nici in ce secol sunt. Renascusem odata cu tine, hranita de privirea ta, puternica pentru ca existai. N-ai inteles de ce spun ca nu stiu cand am venit, ai cerut lamuriri. Tot ce am putut spune a fost „Azi”. Era singurul reper… Nu incapea nimic prea lumesc intre noi. Eram incapabila atunci sa povestesc drumul sau orele sau… orice alt amanunt concret. A doua ta intrebare a fost „Unde sunt valizele” Am spus, simplu, „Acolo unde stau”. „Stai ca nu inteleg, unde stai?” Ti-am intins foaia de la agentia de turism, faxul lor in care era adresa lui Ortiz si tot restul. N-aveam cum sa-ti spun eu astea. Pentru mine era atat de magic momentul incat nu aveam cum sa ies din el explicand adrese, agentii, rezervari. Ai citit, si ai intrebat imediat „Si esti obligata sa stai acolo?” M-a amuzat exprimarea, intrebarea. Ma amuza si acum, de cate ori retraiesc momentele. Nu, obligata nu eram. Cine te poate obliga asa ceva ? Nu eram obligata, nu… Si apoi, vreau sa-l vad eu pe cel care ma poate obliga la ceva…

Ma priveai, cu nesat, si privirea ta ma facea puternica, fericita, implinita. Mi-ai spus: „Povesteste”. Dar ce? Nu era nimic de povestit, sau mai bine zis era o viata inaintea ta. Dar atunci renascusem, si cuvinte si descrieri nu incapeau. Apoi am mers la tine in birou. Am vorbit mult. Cat ? Nu stiu, inca nu „recuperasem” facultatea de a ma interesa de detaliile practice, de a recepta concretul, de a intelege cat e ora, sau daca-mi e somn, sau daca-mi e foame. Fiecare clipa era ca o incantare repetata.

Am realizat amandoi la un moment dat ca eram impreuna de mai multe ore si ca nici nu ne atinseseram. Stateam la cativa metri unul de altul, dar spatiul dintre noi era fierbinte, vibra, il simteam amandoi. Cu cateva zile inainte imi scrisesei fiorurile tale si iti descrisesem frisoanele care ma cuprind cand ma gandesc la tine. Cuvinte in sprijinul unor senzatii intense. Cuvinte sarace care se chinuiau sa explice pasiuni, porniri adanci. Fioruri, frematari ale sufletului si deopotriva ale corpului cand ma gandeam la tine. Infiorari. Tremur. Si atunci m-ai intrebat : „Ziceai ceva de frisoane. Mai e valabil?” De parca un asemenea lucru s-ar fi putut perima. Era valabil, ba chiar inzecit. Mai e valabil si azi, ma cutremur cand ma gandesc la tine, mi-e cald si mi-e frig. Ti-am raspuns ca „Da, e valabil”, cu o voce mica si pierita… prada deja frisoanelor.
M-ai intrebat daca am curaj sa te ating. Am avut…. Avusesem curaj sa traversez un ocean, pentru o clipa in care ti-as vedea ochii, cum n-as fi avut curaj sa te ating atunci ? Ne-am atins mainile, si tremurul s-a intetit. Ne-am luat in brate si freamatul s-a amplificat. Nu-ti descriu minunea atingerilor, le-ai simtit. Stii cat de puternic ai simtit si tu atunci. Stii frenezia atingerilor si a simtirilor. Ai fost foarte plastic atunci (de fapt iti ador exprimarile, ai o savoare nespusa, aparte), ai spus, invocand o adorabila imagine: „In fata ta ma simt ca un copil in fata unui borcan de confiture [fr.dulceata]. Tare as avea chef sa ma infrupt din el, ba chiar sa mananc direct cu degetele, ca asa e mai bun, dar n-am dreptul”. Ba aveai dreptul, ti-l daduse „borcanul”. Care, fata de un borcan obisnuit, care sta cuminte pe etajera nemiscat, venise spre copil, se oferise, isi deschisese capacul, si s-ar fi deschis total daca i-ar fi fost permis. Si da, copilul a mancat din confiture. A mancat cu pofta, s-a infruptat din el cu o pofta nemasurata, nepotolita, salbatica. S-a infruptat probabil cu degetele, cu gura, cu toata mana, cu toti centimetri sai patrati, din toti centimetri patrati, (deveniti centimetri cubi) ai dulcetii. S-a infruptat salbatic (sa zic salbatic ?) nu, poate nu… caci tot ce a fost intre noi a fost teribil de omenesc. Chiar si setea, si foamea unul de celalalt si salbaticia, au fost atat de umane.
[martie 2002]

Intalnirea de dupa

Prea obosita ca sa scriu, prea agitata ca sa dorm. Acum cateva minute eram undeva, la granita dintre realitate si somn. Un zgomot brusc m-a readus in trezie. Cred ca trebuie sa vii cu mine, in vis. Sa ma tii de mana si sa-mi zambesti. N-ai nevoie sa-mi vorbesti, ochii tai spun tot ce trebuie. Caldura mainii tale in care-mi strangi palma mica transmite tot, si mai mult decat atat. Ne privim unul pe celalalt si aerul dintre noi vibreaza. E fierbinte. E intens. Ma strangi mai puternic, intai imperceptibil, dar pentru ca-mi simti degetele frematand in causul palmei tale, ma strangi si mai tare. Parca ti-e teama ca am sa plec. Dar eu nu vreau sa plec nicaieri. Sunt prizoniera ta de buna voie. Sunt ostateca intre mainile tale, si ma bucur de voluptatea acestei stari. N-am de gand sa fug nicaieri, dar ma strangi in continuare, fara cuvinte, ca si cand ti-e putin frica, desi, daca ai deschide gura, n-ai rosti asta. Si mie mi-e teama, la randul meu, ca ai sa te desprinzi. Si atunci, freamat mai tare. Imi sesizezi tresarirea, ma privesti din nou, adanc, in ochi, cu o sfredelitoare privire hipnotizanta. Sunt sclava ta, acum, pe deplin abandonata. Imi traiesc fiecare moment cu absoluta delectare. Imi doresc sa ma supui mai mult. Sa-mi ceri, chiar si numai din priviri. Ma infior de intensitatea imaginilor care-mi trec prin cap, si de senzatiile care-mi cutreiera corpul, de la cele mai adanci si launtrice cotloane, pana la epiderma, exterior invelis. In continuare, aerul dintre noi devine si mai fierbinte. Ma simti si tu, imi deduci fiorul, frisoanele.

Senzualitate? Hm, e un cuvant prea slab, prea dulceag. Contopire. Zambesti larg, iar eu zambesc sfioasa. A ta. Pour toujours. Am zis candva ca eternitatea nu exista? Ba bine ca nu. Toate secundele astea, toate trairile astea, ma contrazic. Mi se zbate inima in stomac, de emotie, de dorinta, de cainta de a fi negat absolutul si eternul dragostei. As merita sa fiu pedepsita. Iar dulcea mea pedeapsa sa fii tu, in fiecare zi.
Sa ma locuiesti cu ardoarea ta, sa ma tii prizoniera pana-n capatul capatului, si dorinta noastra sa ne supravietuiasca si dupa ce noi vom fi pamant. Sa vibreze aerul de “noi”.

Primavara sa ne cautam printre copacii infloriti, doua suflete care se contopesc, tinandu-se de maini imaginare, privindu-se in ochi imaginari, strangandu-se in brate imaginare.

Vara sa ne alergam in caldura prafoasa a orasului, doua suflete avide unul de celalalt, ingenunchiand imaginar sub potopul placerii reale.

Toamna, sa ne adapostim de ploi in parcuri, sa ne pipaim imaginar pe banci reale, pe care le vom fi incercat deja in aceasta viata, banci ce au pastrat in lemnul lor, incrustate, urmele pasiunii noastre carnale, lemn imbibat de viata pe care poposim imaginar.

Iarna sa ne cuibarim in case, fara sa deranjam pe nimeni, incalzindu-ne unul pe celalalt, suflandu-ne in palmele imaginare ca sa nu avem mainile imaginare reci atunci cand ne atingem si ne mangaiem. Iubindu-ne dincolo de granitele anotimpurilor, ale vietii, ale ratiunii si chiar ale ceea ce oamenii ar socoti ca e plauzibil, posibil, poveste nesfarsita, nesfarsindu-se datorita intensitatii.

Toate astea-mi cutreiera mintea, in timp ce in corp imi urca navalnic, neostoit, dorinta, acul potentiometrului dandu-se peste cap. Mi-ai zapacit contorul, mi-ai dereglat punctele cardinale. Mi-ai stricat ceasurile, si oricum nu mai am nevoie de ora. Traiesc si respir dupa ritmul tau, ghidata de respiratia ta sacadata, de bataile inimii tale, de ritmul dorintei tale. N-am nevoie de tic-tac. Iti sorb aerul pe care-l expiri din plamani. E ca un preludiu al unui sarut. As vrea ca totul sa fie atat de rapid, si totusi, as vrea sa prelungesc la nesfarsit fiecare clipa. Nu mai suport, imi doresc sa ma strangi in brate, dar tu continui sa-mi strangi doar mana, amplificandu-mi si amplificandu-ti dorinta, la unison, pentru a genera o explozie. Esti divin, stii exact sa dozezi lucrurile, si stiu ca vei face urmatorul pas doar inainte ca ratiunea mea sa ma abandoneze, doar inainte de momentul in care ar urma sa innebunesc.

Si vine acel moment, cum-necum, din intensitate in tremur, din zambet in rugaminte a ochilor, din freamat in vibratie adanca, prelunga, ardenta, un prea-plin al dorintei care trebuie rezolvat. Imi lasi mana pentru o secunda, pentru a ma cuprinde cu ambele brate.  Sunt lipita de tine si te simt in fiecare por, prin fiecare crapatura, existenta sau nu. Mi se deschide fiecare centimetru patrat de epiderma pentru a te absorbi mai bine, pentru a-ti primi si pastra epiderma, mirosul, atingerea, gustul, pasiunea sacadata. Dupa acelasi ritm doar de tine stiut, cel pe care-l stapanesti mai bine decat un muzician isi cunoaste instrumentul, faci miscarea urmatoare doar cand ma simti osciland, in pragul nebuniei iscate de dorinta.
In sfarsit, esti in mine, acasa, iar eu sunt in magie, in infinit, in ocean, in vazduh, alternativ. In valuri de placere, inundata la propriu. Pâlpâim amandoi, ca doua lumanari aprinse, cu flacarile la unison. Te simt satisfacut, ma eliberezi din stransoare, dar nu-mi dai drumul mainii. Mi-o tii, grijuliu, in causul palmelor tale. Si adormim. Fericiti, tinandu-ne de mana.
Suflete pereche, avem intalnire si dupa ce vom fi pamant.