mon jardin secret

Pornind de la enuntul « libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt », orice om este diferit in functie de interlocutorul cu care interactioneaza, caci ne setam limitele reciproc. Nu mergi intr-o relatie (interactiune), decat pana unde ti se permite. Iar asta este variabil. De pilda, eu insami, desi sunt fix aceeasi, cu aceleasi dorinte, sentimente, crezuri, revolte, lupte, emotii, sunt diferita langa oameni diferiti. Cu fiecare din ei ne-am setat un prag. Este o setare reciproca. O ajustare tacita. Stii ca pana acolo poti merge, dincolo de care relatia nu mai exista, sau are de suferit. Sau doare. De aceea am fatete pe care oamenii le descopera uneori tarziu, alteori niciodata, Depinde de context, de nivelul de acces la mine, de locul si starea in care ma vad. Si-s tot eu, unitara. Cea mai evidenta diferenta este in interactiunea cu cei apropiati. Pana undeva am mers cu cineva, pana altundeva merg cu altcineva. Si asta din cauza limitelor setate reciproc. Pot fi docila, cum pot fi salbatica. Totul depinde pana unde simt ca pot merge. Intre doi adulti relatia se calibreaza asa cum o faci si cu un copil: va face lucruri ca sa testeze limitele, si va invata/intelege pana unde poate « sa se intinda ». De aceea, daca nu doresti sa fii abuzat moral sau fizic, setezi limite. Daca il lasi pe celalalt sa treaca dincolo de orice prag, de orice bariera, de orice frontiera, intelege ca n-are prag. Si tentatia de a merge oricat, oriunde, in orice directie, e mare. A nu se intelege gresit: exista si momente si persoane cu care orice granita e eliminata. Trebuie insa sa stii exact cu cine si de ce faci asta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

  Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire. Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.” Cand vreau sa ma plimb, ma plimb cand vreau sa dorm, dorm cand vreau sa citesc, citesc cand vreau sa te aud, te sun cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu… Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu… Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere… Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci… Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos. Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire. Si mai tin ceva la loc de cinste in…

Toata viata mea s-a petrecut intr-un anume perimetru geografic. {desigur, exceptie fac cei zece ani petrecuti in cu totul alta tara}. Pe cat m-as muta oricând la capătul pământului, pe atat sunt extrem de reticenta sa-mi schimb cartierul, in București. Sunt reticenta sa merg in alta parte, respirand cumva doar in ritmul partii acesteia de Bucuresti, desi cartierul copilariei nu mai arata deloc cum arata atunci (mi-au demolat si casa parinteasca si scoala, in aceeasi nefasta vara, a lui 1985). Au disparut lucrurile, locurile, ceea ce ar mai fi « riscat » sa constituie o amintire, sau sa reuseasca sa-mi smulga vreo tresarire de memorie. Ca sa desavarseasca tot, maternitatea in care m-am nascut, aflata si ea la o aruncatura de bat de casa noastra de atunci (si la doua de casa mea de acum), a fost inchisa, cu tot cu spitalul care o adapostea. Acum cladirea e in stare proasta, chiar nu-mi dau seama ce intentioneaza sa se intample cu ea… Dar nu m-as muta. Pe cat m-as muta la Barcelona, New York sau Marsilia, pe atat nu m-as muta in Drumul Taberei, Balta Alba sau Colentina. Habar nu am de ce. Casa a fost aici (demolata), scoala primara si generala aici (demolata si ea). Am stat un an la kilometrul zero, in blocul lipit de magazinul Bucuresti. Apoi ne-am intors in zona « noastra ». Liceul meu e aici. Casa mea de acum e aici. A parintilor mei, tot aici.  Si de atunci, din 86, cu exceptia anilor mei francezi, locuiesc si ma misc preponderent in aria geografica a nasterii. Si mi-e bine aici. Simt ca un soi de unde care ma protejeaza. Cert nu m-as muta in alte parti ale orasului (de fapt, ele-mi sunt atat de straine, desi strabat multe cartiere, mereu, cu masina, umblareata fiind de felul meu). Cumva, parca oamenii si momentele importante ale vietii mele, tot aici sunt, aici se petrec, aici se « nimeresc ». Ca intr-o ursita. Poate ca acesta e cercul meu magic. Locul de protectie. Matca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Astazi a fost prima mea zi de baut cafea fara cofeina. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca voi ajunge sa fac asta, din doua motive extrem de puternice. Unu: din principiu dispretuiesc tot ce e surogat. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Am mai scris detaliat despre asta, aici. Si de cand ma stiu, nu prea inteleg smantana fara grasime, berea fara alcool (mai nou si vinul????), pielea ecologica… Pentru ca traiesc 100%, nu-mi plac jumatatile de masura si lucrurile « usurate » de incarcatura lor, oricare ar fi aceasta. Doi: ador cafeaua de cand ma stiu. Sunt o iubitoare a licorii negre, aromate, de o gramada de ani. O beam dimineata, la pranz, seara, noaptea, oricand. O beam neindulcita (din intamplare, sau din noroc, mie nu-mi place zaharul si dulcele de cand ma stiu, cu foarte putine exceptii. Si nu-mi plac bauturile dulci si dulcele, asa ca oricum nu adaugam niciun indulcitor. Cafeaua dulce mi se parea « stricata », nu o puteam bea, daca cineva imi adauga zahar din greseala. Stricata in sensul de gust stricat, alterat). O beam ades si rece. In plus, de-a lungul anilor, am ajuns sa am o relatie speciala cu cafeaua. Sa fie atat de mult parte din viata mea, incat cand imi era sete, beam cafea, nu apa. La orice ora. De vreo 20 de ani beau 2 litri de cafea pe zi. Nenumaratele mele recipiente de cafea sunt binecunoscute celor din jur, mereu apar cu o sticla noua sau un termos (dezavantajul termosurilor e ca sunt grele, si cum oricum nu tin sa fie calda cafeaua, poate doar iarna, uneori…). Cea mai simpatica anecdota legata de cafea si un recipient este cand am venit la redactie in Franta, in primele zile, pe cand nu ma cunosteau bine, cu o sticla de cafea. Era transparenta. Colegii mei au intrebat, firesc: « E vin rosu? ». Eu, cu ochii mari: « Cum sa fie vin? e cafea ». A fost randul lor sa se inspaimante. Li s-ar fi parut foarte normal sa vin la redactie cu 1 litru jumatate de vin rosu, dar cu ATATA cafea?!?!?! Ei bine, ieri s-a produs marea schimbare. Cum necum a trebuit sa ajung la un hypermarket (vroiam sa fie mai multe feluri ca sa cumpar mai multe si sa pot incerca gustul cu care sa ma imprietenesc), ca sa cumpar cafea fara cofeina. Din nefericire, la analizele de sange (pe care le-am facut acum o luna dupa ce 15 ani nu mi-am facut nicio analiza), mi-a iesit o cifra foarte mare a hormonului stresului (cortizol), in sange.  Mare. Nu ma mir in mod deosebit, anul 2012 la mine a fost cu doua campanii electorale, plus stresuri personale suficient de mari. Iar eu nu ma exteriorizez, deci undeva trebuia sa se intample ceva. Hormonul asta are si efecte bune (inhibitor de frica – inteleg ca s-au facut teste pe persoane suferind de diverse fobii, si dupa ce li se injecta cortizol, le disparea teama. La un moment dat doreau sa faca…