deschidere

« Ma fascinezi, nu ti-am mai zis » In ce sens? da, nu mi-ai mai zis. « Ai un curaj nebun. E  parte din farmecul tau, recunosc. Te-as uri daca te-ai schimba. Ma fascineaza daruirea ta. » Uite-asa, uneori, unele discutii cu oameni care te cunosc demult, de multi ani, iti dezvaluie laturi ale tale pe care aproape ca nu ti le marturiseai nici tie insati.  Mai era « esti omul cu cel mai slab instinct de conservare pe care-l cunosc. Analizezi foarte bine situatiile, dar nu se declanseaza instinctul de conservare. » Poate pentru ca mie instinct de conservare imi suna ades ca « egoism ». E o autoprotectie, e ceva ce faci doar pentru tine, nu e altruism, nu e daruire, nu e deschidere spre lume, spre ceilalti. E fuga, e inchidere, e egoism… Curaj? trista e lumea daca daruirea este curaj, daca abandonul in fata iubirii este curaj, daca deschiderea fata de oameni si lume este curaj… Eu altfel nu stiu sa traiesc, nu stiu daca e curaj.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu pot sa nu am incredere instinctiva in oameni. Din punctul meu de vedere, daca-mi refuz increderea apriorica in oameni, refuz orice proiect uman, orice comunicare, orice cladire, orice constructie, orice pod. Ar insemna ca neg orice posibilitate de « relationare ». In ciuda unor deceptii (amare si neexplicabile, cu atat mai mult cu cat rare, si tarzii, in sensul ca au intervenit cand, teoretic, nu ma mai asteptam sa), continui sa am incredere in oameni. Si niciodata, dar niciodata, nu-i fac pe noii intrati in viata mea sa plateasca pentru greselile altora, trecuti. Asta ar fi cea mai mare greseala. Nu poti sa acuzi pe cineva de ceea ce ai patit tu, anterior, din pricina unei alte persoane. In mod ideal, ar trebui sa fim in fiecare relatie umana (noua) ca un nou-nascut. Cu la fel de multa atentie, disponibilitate pentru noul venit, aviditate de a cunoaste. Cu la fel de multa deschidere, cu la fel de multa inocenta. Cu la fel de multa dorinta si capacitate de a investi in noua relatie (si nu vorbesc doar de relatii amoroase, ci de orice fel de interactiune umana). Sigur, de la teorie la practica e uneori un pas mare. Si venim uneori raniti, si, dupa proverbul romanesc, « cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt« , si « omul din greseli invata« . Si ne e greu sa punem contorul la zero. Fiinta umana este de fapt o suma de trairi, o suma de subiectivitati, de experiente, de momente traversate, sedimentate peste fundatia constructiei. Uneori, din durere, unii se zidesc. Altii se razbuna. Altii nu acorda niciun fel de « credit ». E greu sa fii complet deschis, nou-nascut in fiecare intalnire. Dar trebuie sa incercam sa fim asa. Ca si cum am pasi printr-o usa. O noua usa, una abia descoperita, a carei cheie abia am gasit-o, o usa pe care abia am deferecat-o. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sigur, v-am lasat sa va uitati pe gaura cheii in viata mea. A fost asa, ca un voyeurism consimtit de mine… Am spus lucruri despre mine, chiar si criptice, franturi din ceea ce traversam, am lasat sa izbucneasca revolte, am exprimat bucurii. Am inflorit, am stralucit ca o stea uneori, alteori m-am stins, sub potopul de lacrimi, pierzandu-mi pana si cuvintele. Mi-am deschis petalele si pistilul, ca intr-o daruire fara margini, m-am bucurat mult, m-am copilarit, mi-am lasat nebuniile sa razbata la suprafata, mi-am desenat zambetele, mi-am lasat lacrimile sa curga, durerile sa apara, enervarile sa transpara. Am iubit, cand voi ma priveati. Am cantat si am ras, cand voi ma priveati. Am scris, cand voi ma priveati. Nu, n-am urat, pentru ca nu stiu sa urasc, nici in intimitate, nici privita. M-am intristat si voi inca ma priveati. M-am demachiat sub privirile voastre. M-am dezbracat si m-am imbracat in alte si alte costume. Mi-am impletit parul. Dar m-am si despletit, gest foarte intim. Am fost ades, descoperita ca Eva. V-ati uitat la mine cand imi era bine si cand imi era rau. M-am dezgolit intr-un fel, sub ochii vostri, care ma priveau avizi, pe gaura cheii. M-ati masurat si m-ati cantarit cu privirile prin gaura cheii. Acea gaura a cheii ramasa deschisa cu voia mea. Stiu ca ati crezut ca nu constientizez. Si totusi, n-am scapat niciodata din vedere acea gaura a cheii prin care ma priveati. N-am uitat nici ca e acolo, nici ca voi sunteti dincolo de ea, posedandu-ma violent prin intermediul atator mii de priviri hulpave, pangarindu-mi sentimentele sau lacrimile. Nu, nu mi-am calculat gesturile. Am fost naturala, in ciuda privirilor voastre violatoare ale intimitatii mele. Dar va dadusem voie, si nu uitam asta niciodata, imi asumam alegerea matur si responsabil. Ei bine, intr-o buna zi, a fost altfel. Cum altfel? Pai altfel. Pur si simplu, am astupat gaura cheii. Pur si simplu, intr-o dimineata, dintr-un simplu gest. Fara sa se fi intamplat ceva anume. Fara vreun resentiment. Pur si simplu, n-am mai cautionat voyeurismul vostru, pe care [recunosc sportiv] vi l-am intretinut pana atunci.  Nu, nu-s ipocrita, stiu, am avut acea gaura a cheii deschisa spre viata mea. Cu voia mea, da. Bun, si intr-o zi, brusc, am inchis-o. Stiti ce s-a intamplat atunci? Haideti, ca stiti… nu va prefaceti! Ati inceput sa protestati. Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit « furati », frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, « fara tine e gol ». Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum…

Mi-a fost rau. Probabil ca unii dintre voi stiti. Altii ati presupus. Altii ati simtit. Poate unii dintre voi m-ati cunoscut cand eram « asa« , si nici macar nu ma stiti « EU ». A existat acea cadere in abisuri. Acea chircire in interior. Am ramas un om bun, si cand am fost « asa ». Dar resursele mele de deschidere spre exterior, de rasete, de lumina, erau reduse. Si mai ales, ma durea mult tot. Si parca prea venisera toate. Si peste toate acele toate, o oboseala acumulata. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Ma uram pe mine insami. Nu-mi asumam lucrurile bune pe care oamenii mi le adresau. Erau dureroase pana la lacrimi. Ma simteam ratusca cea urata, si actionam ca atare. Complimentele ma faceau sa plang, pentru ca mi se parea ca nu-s ale mele, ca le-am furat, ca nu le merit. Si atunci am plecat. Era vital. Am vrut sa merg undeva, singura, sa reinvat sa dorm, sa mananc, sa citesc. Sa redevin eu. Sa revin la mine insami. Vreau sa cred ca am reusit. Am plecat plangand. Literal. Am crezut ca nu voi mai putea pleca. Si totusi, cu un efort supra-omenesc am plecat. M-am smuls. Am plecat si conduceam plangand. Am revenit razand. Acolo am stat singura, am vorbit putin, aproape deloc. Am citit, am mancat, am dormit. M-am disciplinat. Am stat cu fundul in nisip prima data pe anul asta. Si am privit si am ascultat marea. Am invatat ca viata e facuta din bucurii mici. Ca fericirea e o stare interioara. Ca iubirea e o binecuvantare. Ca deschiderea spre ceilalti este un dar [si m-a atins pana la lacrimi faptul ca am acest dar]. Ca poti orice, daca iti doresti destul. Am reinvatat sa ma iubesc. Sa ma uit in oglinda si sa ma plac. Am facut pace (macar momentan) cu mine insami. Mi-am zambit. Si am constientizat din nou ca peste toate ploile, furtunile, norii, intunecimile posibile din viata, exista undeva un curcubeu, un rasarit, un apus. O floare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It