intimitate

Pe locuri, fiti gata, start! Trois, deux, un, partez! Liber la datul la gioale, liber la pusul poalelor in cap, liber la loviturile sub centura. Te-a lovit? Loveste, ca doar de aceea esti o doamna. Une vraie dame, adica. Scriam asta, de ziua mea (??!!!!!????). Dar fara sa stiu ca Valerie, iubita inselata, o sa i-o traga lui Hollande mai rau decat Lewinsky cu rochia ei patata lui Clinton. Vorba aia, scripta manent, la vremea aia, adica in iunie, nu stiam ce coace femeia. Sa te fereasca Dumnezeu de femeia inselata si suparata (femeia aia femeie tipica). Deci, scriam: « Scoala franceza versus scoala americana: flirturile presedintilor francezi (si-s mai multe, de la familia paralela a lui Mitterrand, cu fata Mazarine, dintr-o relatie alternativa, pana la iubirile lui Hollande cu Julie Gayet, si luam doar istoria moderna), considerate toate normale si tinand de “viata privata” (firesc si pentru mine, ca deh, am stat prea mult in Franta ca sa nu fie si felul meu de a gandi), versus afacerea Lewinsky, scandal, proces, mare deranj in puritanismul american. Tribunal, marturii, probe (abjectă rochita patata exhibata mondial, ce idee sa o arati lumii intregi – as putea intelege doar ca o pastrezi intr-un sertar, din iubire, si ca o privesti nostalgic in singuratate, din timp in timp, un soi de fetisism, dar nu ca o folosesti ca “arma”), acuzarea omului cum ca daca si-a mintit sotia sigur va minti o tara intreaga, si nu doar in ce priveste “son histoire de fesses”, dar si cu restul, oricare. » Dar apropo de Hollande, nu stiu care cui i-a tras-o mai rau: el iubitei lui inseland-o cu alta, sau ea lui scriind cartea. As paria ca ea, ca lovitura ei e mai grea. Cred ca e cel mai rau sa scrii din secretele de alcov. Si nu orice alcov, ci prezidential. Desi ea pozeaza in victima ranita, nu stiu cat e de corect sa iti valorifici durerea femeii inselate dezvaluind desuurile relatiei (aceasta e o turnura retorica de fraza). Cumva, pasul lui stramb, relativ comun cu al altor masculi, l-a costat cam scump, iar ea a valorificat pragmatic si fara scrupule momentul: si-a asigurat o glorie, chiar daca vremelnica si condamnabila (caci mie nu mi se pare nimic grozav sa « dai din casa », sa lovesti public omul pe care l-ai iubit, sa nu fii loiala pana la capat, macar din decenta). Evident, ca lovitura de marketing, e importanta: cartea iubitei inselate a unui presedinte in functie, care ranita l-a parasit, se vinde ca painea calda. Ce n-a facut presa de scandal pe cai ocolite, a facut Valerie, pe direct: le-a deschis usa dormitorului si chiar mai mult. A nu se intelege ca o admir sau o apar…. Dimpotriva. Doar ma uit la « fenomen » si la lipsa de moralitate, de ambele parti de data asta. Ca nu numai el e vinovat. El e « vinovat » doar de pasul gresit in afara relatiei. Ea, insa, e vinovata de lipsa de loialitate, de dezvaluirea unor lucruri intime. Femeia asta probabil va ramane…

In seara calda de sambata de iunie, Costel n-avea alt chef decat sa stea tolanit pe fotoliu si sa bea o bere sapte, adormind la un film, sau afundandu-se intr-o reverie placuta cu subiect fundul colegei de birou pe care o va revedea abia marti, ca sunt Rusaliile, si e week-end prelungit. Parca-n vis e si mai bombat… cred ca se confunda cu siluetele fetelor din filmele explicite la care se mai uita Costel, de plictiseala. Desi e week-end prelungit, n-au plecat nicaieri, pentru Ana e in acea perioada a lunii, si dupa ce ca e insuportabila si inca mai pisaloaga decat de obicei, in plus chitaie prin casa ca o doare, tranteste si bufneste ca si cand ar fi vina lui. Asa ca nu era cazul sa mearga undeva, poate vor merge doar maine la un gratar aproape de Bucuresti. Tocmai isi desfacuse a doua bere, ca fu intrerupt din leneveala de na : « Costele, imbraca-te si hai la supermarket, ca doar nu crezi ca ma duc singura sa iti car tie berile si sa cumpar ce ne trebuie pentru gratarul de maine… », o voce stridenta care parca sfasia aerul. Costel, strambandu-se vizibil, se ridica agale : « Da, mami, mergem. », in sinea sa, insa, se naruia visul frumos al unei seri linistite. Si o maimutari pe la spate, ca in copilarie. Noroc ca in supermarket Ana distribuia rolurile, astfel incat fiecare din ei strabatea alte raioane si alegea produse. Asta, macar, ii oferea liniste, si n-o mai avea pe nevasta-sa mereu pe cap. Si isi mai putea clati si ochii daca zarea mamici ratacite la cumparaturi la acea ora. La raionul de legume, Costel alege rosii, salata verde, castraveti…. sa faca Ana maine o salata. Dupa ce le cantareste, in drum spre carucior, zareste o blonda. Sta langa standul de castraveti, e cu spatele. Hm, e vara, are o rochie deasupra genunchiului, inflorata. Nu e stramta, deci nu-i poate compara fundul cu fesele din amintire. Costel arunca o privire rapida in jur, Ana nu-i in preajma, si decide sa se bage-n seama cu blonda, poate poate iese ceva. Si daca vorbeste cu ea, ii vede macar decolteul, tot castiga ceva, sa nu fi venit aiurea la supermarket. O sambata seara care ar fi putut fi atat de linistita! Pregatindu-si cuvintele, Costel gandeste : «Pai pentru ce sunt decolteele si fustele scurte? Ca sa-i faca pe barbati sa mediteze cu smerenie la cele sfinte, desigur. Sfanta ipocrizie! Daca ne uitam in decolteu, ni se spune apoi ca suntem obsedati sexuali. Daca nu ne uitam, suntem impotenti. Da’ barbatii de ce nu se supara cand isi pun un tricou si pantaloni mulati si cucoanele se uita fix la muschii si la fundu’ lor bombat? Revolutia sexuala si moda dezgolirii provoaca prea multa dorinta masculina, comparativ cu nivelul de satisfactie. Barbatul vede partile dezgolite, dar civilizatia il obliga sa-si reprime dorinta, ca doar nu se poate purta ca un animal. Si ghici ce? Excitatia constanta, lipsita de finalizare, ii declanseaza un mecanism natural de…

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand. Sarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost « de acord » cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat « les ouvriers du livre », adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉 In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui. Acum eu inteleg de ce francezii au inventat « sarutul frantuzesc. » Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul « obligatoriu » de salut 🙂 Chiar…