Pentru ca aveam o întâlnire la piata Victoriei și traficul bucurestean de decembrie este infernal, iar timpul meu e scump si nu doresc sa imi petrec viata la volan, am făcut o maxi excepție, am lăsat masina langa statia de metrou și l-am luat pret de 3 stații (observati cum timpul este scump si la altii, de unde si expresia, voit aleasa acum de mine, “pret de trei statii”).
N-am mai mers cu metroul de o gramada de timp, așa ca am observat și ascultat oamenii, cu atentie si interes. Doi adolescenți privind în telefonul ei la niște poze de cadouri, care mai de care, purtau o discutie. El către ea: “Ai mei nu s-au obosit niciodată sa ambaleze cadourile. Le trânteau sub brad dacă încăpeau, dacă nu, lângă, și gata.” Mda. Și uite, cu remarca asta realizez ca pana și asta se moștenește. Am ales întotdeauna extrem de atent ambalajele, pana și etichetele și snururile sau panglicile cu care le asortez. Sunt parte din cadou, si au o noima, un rost. O menire.
In plus, am ținut întotdeauna la cuvântul scris care însoțește cadoul, fie el și semnat Moș Crăciun.
Dar intr-adevar, fac asta si pentru ca așa am văzut acasă.
Detaliile sunt extrem de importante.
La fel aranjatul mesei. Mancarea e mai gustoasa cand masa arata frumos, cand farfuriile sunt asortate, paharele si tot ambientul la fel.
Mi se pare ca asa cum ma aranjez eu si imi asortez rochia cu pantofii, bijuteriile cu momentul, accesoriile cu rochia, exact asa si restul.
Da, indraznesc sa spun ca ambalajul conteaza enorm! Iar sufletul pus in daruri valorează cel mai mult. Si e importanta știința de a reuși sa îl bucuri pe celălalt, chiar și cu un fleac, cu un lucru în aparenta mic, dar enorm emoțional si pentru ca i se potrivește sau stiai ca si-l doreste.
Am obosit. Eu, cea pe care apropiatii o catalogau de “femeia bionica”. Eu, cea gata oricand sa iasa si sa plece oriunde, sa stea oricat, sa rada decat sa doarma, (somnul e pentru mai tarziu sau pentru niciodata). Eu, aia care inghitea kilometrii de asfalt, care pleca pe nepusa-masa pana la Satu-Mare si retur, nedormita.
Mi se pare ca functionez pe strictul minim, au ralenti, economisindu-ma, Dumnezeu stie pentru ce, si e contrariant, caci n-am fost niciodata adepta modului “auto” sau “eco”, dimpotriva. Am trait intotdeauna pana la capat, cu furie in acum, fara gandul la maine, sau macar la altadata. Sunt obisnuita sa ard intens, nu inteleg flacarile mici…. Si ma mir de mine.
Traiesc de cand ma stiu cu piciorul pe acceleratie, si nu prea ma inteleg acum, au ralenti.
Nu e de azi, starea, nu m-as fi repezit sa o cataloghez. Are cateva saptamani bune, si nu pot sa ma prefac ca nu o vad, ca nu o simt. Ca nu ma vad, ca nu ma simt. Nu ma recunosc, dar sunt obligata sa recunosc (pactul de sinceritate pe care-l am cu mine).
Ma simt aiurea, nu mai scriu, iar asta e semn rau, cum am zis aici. Tacerea este chircire, nu inflorire. Iar in jur, este primavara, asa capricioasa si lacrimogena cum este ea. E verde si cu flori, iar eu parca nu ma bucur de ele asa intens ca de obicei. In alti ani, o floare ma bucura pana la lacrimi si ma “drogam” cu mirosul ierbii proaspete. In perioada asta parca si emotiile s-au diminuat. De fapt numai unele. Cele sentimentale sunt acolo, ca oricand.
Am obosit. Si parca nu mai am noima. Parca e, de fapt parca sunt absenta. Parca noima a ramas undeva acolo, risipita. Undeva, consumata, in prea plinul de suflet pe care l-am dat in ultimii ani.
De cateva saptamani e ciudat. S-a terminat o etapa, mi-a revenit zambetul, insa parca-s golita.
Nu ma recunosc asa. Si nu ma plac. Sper sa-mi vina si mie primavara, ca sa infloresc, imbobocirile acelea de candva.
Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand.
Sarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost “de acord” cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat “les ouvriers du livre”, adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉
In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui.
Acum eu inteleg de ce francezii au inventat “sarutul frantuzesc.” Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul “obligatoriu” de salut 🙂
Chiar si in familie mi se parea prea mult. In familiile franceze, copiii isi pupa parintii cand pleaca la scoala, cand vin de la scoala, dimineata cand se trezesc, seara cand se culca. Zi de zi. Eu am o mama exceptionala, pe care o iubesc si care ma iubeste. Dar nu ne-am pupat niciodata zilnic, si nici automat. Tocmai prin aceasta “singularitate”, prin faptul ca nu e zilnic si nici automat, tocmai prin acestea, sarutul este extra-ordinar. Altfel, ar fi banal, banalizat, obisnuit si deloc remarcabil.
Bine, in plus, la noi in familie, cumva, sentimentele se arata decent, discret. Nu demonstrativ, cu pipaituri, pupaturi repetate. Poate ca suntem putin mai retinuti (fara ca prin asta sa fim reci). Azi, pentru ca ne vedem mai rar, ne sarutam “mai des”. Mai des comparativ cu numarul revederilor. Dar tot nu e ceva automat si obligatoriu mereu. Ceea ce pastreaza singularitatea, emotia si frumusetea gestului.
Iar ideea mea ca sarutul este ceva intim este confirmata de faptul ca prostituatele nu-si saruta clientii pe gura. Sarutul pe gura ramane ceva ce “nu este de vanzare”. Un gest dedicat si rezervat relatiilor unde exista sentimente, emotie, trairi, intimitate dorita si consimtita.
Inutil sa va spun ca am o sfanta oroare de cei care-si saruta copiii pe gura. Mi se pare indecent, fara noima. Aproape bolnavicios.
Dupa toate aceste consideratii despre sarut, si despre necesitatea “raritatii” sale, v-ati putea gandi ca sunt o fiinta rece, care nu saruta. Nu e deloc asa. Cu cei pe care-i iubesc, cand simt, sunt calda, sunt iubitoare, sunt feminin-pisica. O anecdota simpatica, de altfel, pe tema asta. Philippe, fostul meu sot, ma tachina: “Nu ma mai saruta atat, pentru ca stii, la nastere, fiecare din noi avem un sac de saruturi (un sac de bisous), si daca tu le risipesti pe toate, acum, cu mine, nu-ti vor mai ramane pentru restul vietii.” Aiurea, niciun risc, ii ziceam, cresc la loc 🙂
Totusi ciudat ca tocmai in tara in care cuvantul baiser are doua intelesuri: 1. sarut (substantiv) 2. a face amor (verb – forma familiar-argotica), au banalizat sarutul….
N-am mai mers cu metroul de o gramada de timp, așa ca am observat și ascultat oamenii, cu atentie si interes. Doi adolescenți privind în telefonul ei la niște poze de cadouri, care mai de care, purtau o discutie. El către ea: “Ai mei nu s-au obosit niciodată sa ambaleze cadourile. Le trânteau sub brad dacă încăpeau, dacă nu, lângă, și gata.” Mda. Și uite, cu remarca asta realizez ca pana și asta se moștenește. Am ales întotdeauna extrem de atent ambalajele, pana și etichetele și snururile sau panglicile cu care le asortez. Sunt parte din cadou, si au o noima, un rost. O menire.
