gest

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand. Sarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost « de acord » cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat « les ouvriers du livre », adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉 In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui. Acum eu inteleg de ce francezii au inventat « sarutul frantuzesc. » Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul « obligatoriu » de salut 🙂 Chiar…

Am primit un cadou genial… insotit de o carte de vizita. Un om de zapada, culeasa atunci si modelata,  pe care mi l-a livrat chelnerita pe masa restaurantului unde cinam, de la un domn… A fost emotionant. Trebuie sa recunosc ca e cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ani buni incoace. Pacat ca e efemer. Recunosc ca m-a impresionat si pentru ca un om necunoscut a facut exact tipul de gest pe care le fac eu din dragoste, si este total neasteptat din partea altcuiva, care nu ma stie deloc, in plus… Adica ma stie: doar vizual 🙂 Emotii…. 🙂 si cumva, mi-a activat solidaritatea indragostitului. Il inteleg, caci iubesc, si simt 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nimic din ceea ce-i legat de sentimente nu este niciodata penibil. Nici patetic, nici ridicol. Sentimentele inalta orice gest, orice fapt, orice. Asa cred demult, si asta spun des. Cum sa-i spui altfel vazduhului decat vazduh, marii decat mare, iubirii decat iubire? Niciunul din gesturile facute din dragoste nu sunt penibile. Caci sunt simtite pana-n rarunchi, adevarate, universale, eterne prin faptul ca sunt atat de umane si de intense incat nu au sfarsit. Nu-s ale unei epoci si nu apartin nici unei tari. Ele sunt adanci, universale si atemporale. Simtite, rostite si facute de albi, de negri, de galbeni, de rosii, de saraci si de bogati, ieri si azi, si maine, si poimaine. Acum cateva zile, dupa ce mi-am exprimat ideea ca  « nimic din ce-i legat de sentimente nu e penibil« , cineva mi-a spus ceva foarte frumos, care m-a atins profund: « Pentru asta aş da un Nobel sau, dacă aş putea, dreptul veşnic la fericire. Când vom înţelege asta, vom face un pas înainte, afectiv şi psihic. Până atunci, suntem prizonieri. Şi pierdem. » Nu mi-as dori un Nobel, in schimb, dreptul vesnic la fericire mi-ar surade. Dreptul vesnic la fericire, alaturi de omul iubit, de jumatatea mea, de geamanul meu desprins din mine. Si, desigur, as continua sa fac si eu lucruri pentru lumea care ma inconjoara. Nu pretind sa primesc ceva fara sa particip sau sa daruiesc. Si fara sa iubesc. Si oricum, nu pretind sa primesc nimic. Doar asa stiu sa traiesc, daruind si iubind. Asa-s faurita. Altfel nu stiu. Nu pot decat sa traiesc pasional si sa dau. Tot. Am o simpatie deosebita pentru oamenii care iubesc. Ii inteleg, vorbesc aceeasi limba cu mine, ii simt aproape. Si apoi, ati vazut vreodata ochii unui om indragostit? Stralucesc intr-un fel aparte, iar stralucirea este intensa si se reflecta in toata fiinta. O femeie indragostita e stralucitoare. Are ceva in ochi, are ceva in atitudine… pur si simplu imprastie lumina. Si nu, nimic din ceea ce e legat de sentimente nu este niciodata penibil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Astazi am aflat (de la o prietena din lista mea de Facebook), ca unii oameni au gasit « minunata » idee de a imprima diverse pe trandafiri: logo-uri, texte, sclipici, imagini. Ne-am infiorat impreuna de kitsch-ul demersului, si ne-am intristat de faptul ca exista clienti pentru acest lucru. Si brusc, mi-am reamintit de acel buchet de trandafiri albi, primit intr-o primavara, acum 2 ani, la birou. Buchetul era superb, minunat. Simplu si elegant. Cinci trandafiri albi, perfecti, cu verde in jur si o hartie simpla, rosie. Daca perfectiunea s-ar ilustra prin diverse imagini, aceasta ar putea fi una dintre ele. Mi i-a inmanat, la poarta (caci aveam birou intr-o vila pe o strada de langa Pache Protopopescu, pe atunci), nu un curier, ci un sofer de taxi. Buchetul nu continea nicio indicatie privitoare la expeditorul sau. Nicio scrisoare, nicio carte de vizita, nici macar un nume sau niste initiale. L-am intrebat, evident, pe soferul de taxi, de la cine sunt. A spus ca a fost rugat sa nu spuna, si ca doar i-a adus. Si a mai adaugat: « Va va suna el ». Nu m-a sunat niciodata, in continuare nu stiu cine e anonimul si discretul expeditor. Evident, am mica mea banuiala, pe care, la un moment dat, am incercat sa mi-o verific, printr-o intrebare… Probabil am nimerit-o. Povestea se opreste aici, adica partea pe care doream sa o dezvalui. Buchetul acesta e una din imaginile superbe ale vietii mele. Mult timp a fost desktop la unul din telefoanele mele mobile, si ar mai fi si in ziua de azi, daca acel telefon n-ar fi cazut pe jos, facandu-se bucati. Mi-am amintit azi de acei trandafiri. Poate faptul ca mi-au fost daruiti e doar un retur al destinului, un lucru din acela pe care soarta il face ca sa-ti trimita un semn, un zambet… In alta viata, in alt timp, in alta dimensiune, in alt univers, paralel, dar existent, eu am fost aceea care punea zilnic trandafiri undeva cuiva. Cuiva cu care eram intr-o poveste de dragoste de doi ani. O poveste in curs, deci nu perioada « ante », nu tatonarea, nu cucerirea. Era povestea in deplinatatea ei. Dar eu asa simteam… Si faceam 20 km zilnic cu masina ca sa-i pun pe masina acel trandafir. Ceea ce dovedeste ca nu, lucrurile nu se erodeaza. Adica, desi in relatie, simteam ca trebuie sa avem grija amandoi, sa ne « recucerim », sa ne zambim zilnic. Poate ca acest buchet, peste ani, alb, ireal de frumos, a fost un fel de retur al destinului, un clin d’oeil, adica asa 😉 Si-apoi, eu sunt aceeasi. Eu si azi  simt pana in strafunduri, scriu scrisori, le trimit… Deci inteleg gestul. In discutia de pe Facebook, unele femei se plangeau ca n-au primit niciodata flori in mod anonim. Dar este un gest generic. Sunt sigura ca fiecare fata are « buchetul ei de trandafiri » undeva in trecut, in prezent sau in viitor. Altele se plangeau ca nu mai primesc trandafiri, desi la inceputul relatiei gesturile erau asa… Eu cred din tot…