Crezuri

Ma intreba acum ceva timp, Amarige: « cum iti pare, ce parere ai despre ”ciorba reincalzita ” ?! adica, fact:  intr-o casnicie in care oamenii nu-si mai vorbeau si erau conflicte dese de ani buni, ajung la divort , dar femeia afla ca sotul  iubeste o alta femeie si se schimba brusc… devine foarte iubitoare, atenta, grijulie… si sotul o si crede.  Si o iau de la inceput. Ce crezi, Mirandolina ? E durabil, e fair ? » Si i-am si raspuns atunci: « Pai… e greu de spus in termeni de corectitudine, cum intrebi tu. Nu cred ca exista un singur raspuns, si nu cred ca exista o norma. Stii ca se spune des ca realizam ce aveam doar când pierdem. Poate e cazul acelei doamne, care a realizat odata ce nu mai avea, sau risca sa piarda, ce avusese de fapt. Sau poate e simplu orgoliu, o vanitate ciudata de a nu dori sa lași altcuiva ceva ce ți-a aparținut. Si pentru el e de inteles ca o crede: intimitatea se câștigă greu, si decat sa o ia de la capat cu alta femeie, in alta casa, e mai ușor sa mai acorzi o sansa unui cuplu mai vechi. Femeia aceea deja stie cum sforai… pe alta trebuie sa o înveți. Suntem ucisi de micile detalii. Marea dragoste fata in fata cu sforaitul… » A se intelege, « sforaitul » din poveste este metaforic, nu e neaparat un sforait, poate fi orice, reprezinta, generic, toate detaliile, orice fel de a fi a celuilalt, cu care te obisnuiesti. Desemneaza general si generic toate micile lucruri cu care ne obisnuim in viata in doi. Toate micile nimicuri care fac ca ne e mai usor sa acordam inca o sansa unui cuplu trecut decat sa o luam de la capat cu domesticirea gesturilor altui partner. Lucrurile mărunte influențează enorm o relație. … si poate ca ti-e teama sa-ti translatezi « sforaitul » in alta parte si sa i-l explici altei persoane,  sa o iei de la capat cu reglarea reciproca, obisnuintele, cu povestile despre tine si intrebarile despre celalalt.  Este mai comod sa acorzi o sansa unei relatii vechi, din punctul de vedere al majoritatii oamenilor. In cazul unei relatii mai vechi, deja stie cum sforai, in ce moment si pe ce ton. In cazul unei relatii noi, trebuie sa o inveti cum sforai… Oamenilor le este de fapt frica de viata, doar știm toti asta. Unii te pierd pentru ca le este teama sau lene sa te iubească. Este periculos, este inconfortabil sa iubești, te vulnerabilizeaza, te lasa descoperit, te sperie si te doare cateodata. Sigur ca te si inalta, sigur ca te si aduce spre fericiri profunde, dar cumva, oamenii prefera sa traiasca mai degraba « caldut », decat fierbinte. Mie mi se pare o tristete enorma sa te multumesti cu jumatati de masura sentimentale cand iti sta la indemana sa incerci fericirea aceea vertiginoasa, intensa, zborul, infinitul senzatiilor. Chiar daca exista doza de risc, si chiar daca exista rani, eu cred ca merita. « Pentru o clipa de iubire »… Insa oamenilor le este teama. Si…

« Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii. » Alain de Botton- Eseuri de indragostit Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la « cum se termina »  este un soi de « drob de sare » sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani. Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa. Normal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la « dupa », in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne. Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie. Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine. Pentru mine, iubirea miroase a nemurire. « Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire« , asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi…

Arta e despre emotii, iar emotiile sunt subiective. Toti avem lucruri care ne induioseaza, toti avem tabuuri sau puncte sensibile, subiecte care ne provoaca stari diverse. Toate trairile anterioare, toate valorile, toate negatiile au legatura cu felul in care percepem lumea. Fiecare cu lentila noastra proprie, niciuna ca a altuia. Prin ele receptam mai bine sau respingem ceea ce privim. Arta nu e masurabila, nu este concurs de alergare 1500 m garduri, sa determini precis cine a trecut primul linia. Nu e saritura cu prajina, sa vezi care a sarit mai mult, mai sus, mai repede. Iar faptul ca mie nu-mi place o pictura, nu-l face pe pictorul acela mai putin valoros, nu-i scade cota. Eu nu sunt Dumnezeu. Sunt un privitor intre mii de alti privitori, si nu cantaresc mai mult sau mai putin. Am constiinta acestui lucru. Mie, de pilda, nu mi-a placut niciodata si nu-mi place Sadoveanu. Asta nu-l face mai putin Sadoveanu, mai putin adevarat, mai putin merituos. Nu am citit « Pe aripile vantului ». Daca o carte nu ma « prinde » in primele 40 de pagini, degeaba, n-o continui. Insa asta nu o face mai putin importanta in istoria literaturii mondiale, faptul ca mie nu mi-a placut, sau ca nu am citit-o.  O face doar cumva mai mult sau mai putin importanta in raport cu mine, in istoria mea personala. Si mai am constiinta unui lucru. Fie ca-ti place tie, privitor, fie ca nu, omul acela poarta harul in sine. El nu e mai mare sau mai mic pentru ca il place sau nu-l place cineva. La un moment dat poate avea recunoasterea generala, si atunci e asimilat cu un varf in domeniul sau. Asa functioneaza lucrurile si este bine ca este asa. Cum bine spunea AD: « Indiferent de cum schimbi macazul, viata te va duce inevitabil din punctul A in punctul B. Podiumul este inventat pentru looseri, nu exista decat locul 1. » Cand faci ceva nu concurezi decat cu tine insuti, de fapt. Cu cat ai fi putut tu sa fii de bun. Nu cu vecinul. Desigur, daca lucrurile pe care le faci intrunesc aprecierea publica, cu atat mai bine. Daca nu, asta e. Oricum, ceea ce ai este in tine, porti inauntru. Faptul ca lumea te intelege, te cautioneaza, te place, nu te face nici mai valoros, nici mai putin valoros.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pornind de la enuntul « libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt », orice om este diferit in functie de interlocutorul cu care interactioneaza, caci ne setam limitele reciproc. Nu mergi intr-o relatie (interactiune), decat pana unde ti se permite. Iar asta este variabil. De pilda, eu insami, desi sunt fix aceeasi, cu aceleasi dorinte, sentimente, crezuri, revolte, lupte, emotii, sunt diferita langa oameni diferiti. Cu fiecare din ei ne-am setat un prag. Este o setare reciproca. O ajustare tacita. Stii ca pana acolo poti merge, dincolo de care relatia nu mai exista, sau are de suferit. Sau doare. De aceea am fatete pe care oamenii le descopera uneori tarziu, alteori niciodata, Depinde de context, de nivelul de acces la mine, de locul si starea in care ma vad. Si-s tot eu, unitara. Cea mai evidenta diferenta este in interactiunea cu cei apropiati. Pana undeva am mers cu cineva, pana altundeva merg cu altcineva. Si asta din cauza limitelor setate reciproc. Pot fi docila, cum pot fi salbatica. Totul depinde pana unde simt ca pot merge. Intre doi adulti relatia se calibreaza asa cum o faci si cu un copil: va face lucruri ca sa testeze limitele, si va invata/intelege pana unde poate « sa se intinda ». De aceea, daca nu doresti sa fii abuzat moral sau fizic, setezi limite. Daca il lasi pe celalalt sa treaca dincolo de orice prag, de orice bariera, de orice frontiera, intelege ca n-are prag. Si tentatia de a merge oricat, oriunde, in orice directie, e mare. A nu se intelege gresit: exista si momente si persoane cu care orice granita e eliminata. Trebuie insa sa stii exact cu cine si de ce faci asta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It