Dumnezeu

Arta e despre emotii, iar emotiile sunt subiective. Toti avem lucruri care ne induioseaza, toti avem tabuuri sau puncte sensibile, subiecte care ne provoaca stari diverse. Toate trairile anterioare, toate valorile, toate negatiile au legatura cu felul in care percepem lumea. Fiecare cu lentila noastra proprie, niciuna ca a altuia. Prin ele receptam mai bine sau respingem ceea ce privim. Arta nu e masurabila, nu este concurs de alergare 1500 m garduri, sa determini precis cine a trecut primul linia. Nu e saritura cu prajina, sa vezi care a sarit mai mult, mai sus, mai repede. Iar faptul ca mie nu-mi place o pictura, nu-l face pe pictorul acela mai putin valoros, nu-i scade cota. Eu nu sunt Dumnezeu. Sunt un privitor intre mii de alti privitori, si nu cantaresc mai mult sau mai putin. Am constiinta acestui lucru. Mie, de pilda, nu mi-a placut niciodata si nu-mi place Sadoveanu. Asta nu-l face mai putin Sadoveanu, mai putin adevarat, mai putin merituos. Nu am citit « Pe aripile vantului ». Daca o carte nu ma « prinde » in primele 40 de pagini, degeaba, n-o continui. Insa asta nu o face mai putin importanta in istoria literaturii mondiale, faptul ca mie nu mi-a placut, sau ca nu am citit-o.  O face doar cumva mai mult sau mai putin importanta in raport cu mine, in istoria mea personala. Si mai am constiinta unui lucru. Fie ca-ti place tie, privitor, fie ca nu, omul acela poarta harul in sine. El nu e mai mare sau mai mic pentru ca il place sau nu-l place cineva. La un moment dat poate avea recunoasterea generala, si atunci e asimilat cu un varf in domeniul sau. Asa functioneaza lucrurile si este bine ca este asa. Cum bine spunea AD: « Indiferent de cum schimbi macazul, viata te va duce inevitabil din punctul A in punctul B. Podiumul este inventat pentru looseri, nu exista decat locul 1. » Cand faci ceva nu concurezi decat cu tine insuti, de fapt. Cu cat ai fi putut tu sa fii de bun. Nu cu vecinul. Desigur, daca lucrurile pe care le faci intrunesc aprecierea publica, cu atat mai bine. Daca nu, asta e. Oricum, ceea ce ai este in tine, porti inauntru. Faptul ca lumea te intelege, te cautioneaza, te place, nu te face nici mai valoros, nici mai putin valoros.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De ce mi-ar fi mie rusine ca tu n-ai stiut sa fii om? De ce mi-as pleca eu privirile (senine), care n-au nimic de ascuns, pentru ca tu ai incercat sa terfelesti tot ce e frumos? De ce m-as simti eu vinovata ca povestea pe care ti-am incredintat-o, cu prietenie, deschis, atunci cand te credeam om si nu jivina, a ajuns prilej de batjocura? De ce m-as simti eu aiurea ca tu esti monstru si nu ai invatat nimic din viata pana la 55 de ani? De ce sa-mi fie mie rusine de mizeria profunda ascunsa in sufletul tau, bine disimulata dupa zambete, pupici, epitete admirative, inimioare si alte dulcegarii? De ce sa ma simt ca in sindromul violului? Detaliez: femeile violate au (din nefericire) tendinta de a se simti vinovate. Se simt murdarite de crima a carei victima au fost, si, incontrolabil, le este rusine, desi nu au de ce. Eliberarea se face doar depasind acest moment, aceste trairi. Vindecarea se face intelegand ca monstrul este violatorul, si ca singura vina si rusine ii apartine acestuia. Nu victimei, care oricum este teribil de lovita de soarta. Etapele vindecarii victimei: uluiala, soc, durere, rusine, dezgust, obsesie-nesomn, tristete. Indiferenta = victorie! Ei bine, comparatia nu este deloc disproportionata, caci in relatia cu tine, m-am simtit cel putin violata. Mi-ai intrat in suflet, ca un sarpe, prefacut in ingeras, prieten, admirativ. Ai ascultat confesiunile mele (pe care le-am facut cu sufletul deschis, si in care n-am niciun motiv de a ma rusina, ci numai motive de mandrie, caci dragostea inalta). Le-ai solicitat, chiar, cu intrebari aditionale.  Apoi, m-ai violat, ca un criminal. Ai incercat sa calci in picioare tot trecutul meu, frumos, luminos, senin. Din fericire, n-ai cum. Pentru ca javrele n-au cum sa calce pe nori. Ei bine, n-am de ce sa simt niciun sentiment de jena. Toata mizeria e a ta. Toate pacatele sunt ale tale, si le vei ispasi. Sa nu-ti spun despre Dumnezeu, nu-i asa? 🙂 Ba da, iti spun, si iti mai spun, si-ti mai spun…. asta pana-ti va da el de stire. Crede-ma ca vei prefera sa-ti fi spus eu. Ah, da, singurul lucru pentru care as putea sa ma simt prost, sau sa-mi fie rusine, este ca n-am fost suficient de vigilenta. Eu care, acum cateva luni, intr-un moment dificil din viata unei fete bune, o sfatuiam prieteneste sa nu mai povesteasca nimanui povestea ei, si ii spuneam asta chiar un pic cam violent si crud, (dar pentru binele ei, si cred ca poate depune marturie pentru discutia asta), eu care cunosc oamenii si care m-am tinut departe de mizerabili de ani buni, ei bine, asta e singura mea « vina », aceea de a-ti fi picat in gheare, fara sa ghicesc jivina care isi itea botul si labele murdare de sub maldarul de ceasuri, diamante si parfum. Nu mi-o mai luasem pe plan uman deja de ceva timp… sa fie niste ani buni. Poate chiar 8-10. E drept, statistic vorbind, poate ca o data la 10…

Ma incerca acest subiect de ceva timp, dar valtoarea ultimelor saptamani nu mi-a permis sa ma concentrez si sa imi strang gandurile. Si iata ca s-a nimerit (intamplator? sau poate nu), sa ajung sa scriu aceasta postare in Saptamana mare. Cu tot respectul datorat, si aruncand o privire cuviincioasa catre lume si absolut respectuoasa catre subiectul abordat, am sa spun asta: nu pot sa incuvintez, oricat de toleranta as fi, oricat de crestina si de buna as fi, la postul de dragul postului. Nu pot intelege cu niciun chip oamenii care tin post ca sa se achite de o datorie, nu din convingere.(oricum am o problema cu oamenii care nu fac lucrurile din convingere si din tot sufletul). Si nu pot intelege nici atat oamenii care tin post crezand ca acele zile (eventual saptamani) de post ii rascumpara. Ca ei in rest pot fi rai, pot minti, pot insela, pot injura, pot barfi, pot dori raul aproapelui, insa daca vor tine cuminti acele zile de post, vor fi din nou albi, imaculati, ca noi, spalati cu Dero 99 de pete. Si dupa post, ghici ce? O iau de la capat, cu acelasi comportament… asteptand urmatorul post. Ei bine, cu asta nu pot fi de acord. In cazul in care ai decis sa fii asa, umila mea parere de om este ca postul tau e degeaba. Postul nu salveaza nimic, in unele cazuri. Indraznesc sa afirm cu toata puterea ca postul nu reface totul. Am depasit vremea cand se cumparau indulgente… si ipocrizia bisericii din acea epoca. Nu ne putem cumpara o constiinta curata prin post, daca a noastra constiinta este incarcata cu de toate. Eu vad altfel credinta… Poate mai putin dogmatic, dar imi place sa cred ca o vad adevarat, uman. Eu cred ca e mai important sa incerci sa fii mai bun in fiecare zi, pe cat de mult poti, decat sa te abtii de la carne si alte chestii 40 de zile (sau o alta durata), si apoi sa fii oribil, mincinos, rau, inselator. Eu cred ca e mai util sa fii constient in fiecare zi de ceea ce faci. Sa incerci pe cat posibil sa faci bine in jurul tau. Sa eviti sa faci rau. Sa te opui lucrurilor rele. Sa iei apararea celui slab. Sa dai fara sa astepti sa primesti. Nu cele 40 de zile (chiar si de cateva ori pe an), fac din tine un OM, daca nu esti om. Daca nu esti om, prin post nu aranjezi nimic. Postul nu este o negociere cu entitatea suprema. Postul nu poate fi un targ cu Dumnezeu. Dumnezeu nu te poate ierta si nu-ti poate sterge cu buretele relele facute, gandite, schitate si toate datoriile cu care iti e incarcata constiinta si trecutul, pentru ca tu sa te apuci mai cu spor sa umpli rabojul sau tabla care-ti e alocata, asteptand postul urmator, cand iarasi vei fi iertat, caci esti un bun crestin si postesti dupa canoane, nu-i asa? Pledez din tot sufletul pentru constiinta si pentru responsabilitate si asumarea faptelor…

Stiu ca Dumnezeu exista. Am stiut (crezut) intotdeauna, si n-am cerut demonstratii, si n-am avut indoieli, si n-am asteptat semne. N-am fost ca Arghezi, sa incerc sa am dovada palpabila… « Pentru credinţă sau pentru tagadă, Te caut darz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. […] Singuri, acum în marea ta poveste, Rămân cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!” » Am stiut ca este… Si desi n-am pretins si nici macar asteptat semne, saptamana asta le-am avut. Dumnezeu exista si ma iubeste, ma are in paza. Nu m-a lasat sa ma ticnesc. M-as fi stricat la minte usor saptamana asta, as fi luat-o razna fara indoiala. Nu m-a lasat, nu mi-a permis. Mi-a trimis in fiecare zi, in fiecare seara pe cineva, care sa-mi fie aproape, sa ma tina alaturi, sa ma asculte, sa-mi mangaie metaforic tamplele, sa ma insoteasca in drumul anevoios printre ore, catre ziua de maine, catre ziua urmatoare, catre senin. Nici daca as fi ticluit lucrurile, ele nu ar fi iesit asa cum au fost. Pur si simplu perfecte, inchegate. Nici daca as fi facut un program amanuntit cu persoane si confirmari (si Dumnezeu stie cat urasc programele facute inainte, si lucrurile prea indelung planuite!), nici daca as fi planificat ora cu ora, zi cu zi, nu as fi reusit asta. In fiecare zi, cineva (una sau mai multe persoane- uneori surprinzatoare, neasteptate aparitii – sau reaparitii in viata mea), mi-au acompaniat orele lungi, orele grele, mi-au fost pavaza. M-au impiedicat (in mod constient sau inconstient) sa ies in decor. Sunt sigura ca unii din cei pe care Dumnezeu mi-i i-a trimis alaturi, nici nu stiu cat de mult au facut pentru mine. Pentru ca nu le-am spus. M-am multumit sa ma bucur ca traiesc. M-am multumit sa ma bucur ca exista acele momente, si sa inteleg rolul si rostul fiecarei clipe. Sa inteleg rostul adanc al prezentei de langa mine. Atatia oameni care m-au insotit de-a lungul anevoiaselor minute, tot atatia ingeri pazitori. Saptamana aceasta am avut mai multi ingeri pazitori decat mi-as fi putut vreodata imagina ca ma vor apara. Ingeri pazitori care au stat pavaza, poate chiar involuntar, nestiind ce rol au in acel moment, si de ce sunt acolo. Important e ca au fost. Ei au fost, eu traiesc. E deja bine asa. E deja mult. Multumesc. Nu sunt inca la liman, nu sunt inca in senin, dar stiu ca nu sunt lasata de izbeliste. Stiu ca nu-s a nimanui.  Ma inclin in fata voastra si da, recunosc, stiu. Cineva acolo sus ma iubeste si ma apara. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It