nemurire

« Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii. » Alain de Botton- Eseuri de indragostit Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la « cum se termina »  este un soi de « drob de sare » sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani. Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa. Normal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la « dupa », in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne. Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie. Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine. Pentru mine, iubirea miroase a nemurire. « Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire« , asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi…

Recitesc acum cartea 199.000 lei de Frédéric Beigbeder. Printre alte adevaruri, m-a strafulgerat un pasaj: <In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: « Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit… » Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.> Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu. Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori. Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii… Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi. Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu. Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate. Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului. Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

SMS noaptea trecuta, la 2. « De data asta eu nu am somn- poate de la reflexo. Ma intreb cum stii daca ai ales corect si daca omul acela merita. M-am tot gandit. Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? Noapte buna, te pup. » Dormeam, si pentru ca nu dormeam de prea mult timp, nici n-am auzit mesajul. Insa mi-a dat de gandit dimineata, la dus, dupa dus, in drumul spre intalnirile zilei… Indoielile nu sunt acestea, insa, deloc. Cel putin eu nu vad lucrurile asa. Cand iubesti, indoiala nu este « daca ai ales corect« , intrebarile si indoielile sunt cu totul altele. Te perpelesti intrebandu-te: « Ma iubeste, nu ma iubeste? Pot sa ii daruiesc ceva? Pot sa-l fac fericit? » Interpretezi orice tacere ca pe o raceala subita, te sperii, iti sare inima din piept. Apoi, iti zambeste, revine spre tine, si infloresti.  Ti-e inima calda, iti bate tare, sacadat, in stomac, si-ti canta. Privirile iti stralucesc. Apoi, iar te sperii…. Paradis si infern. Extaz si temeri. Dar nu, nu pui niciodata problema « daca ai ales corect. » Cel putin eu nu-s asa, n-am fost asa niciodata. Daca iubesc, iubesc. Sufletul, mintea si corpul imi spun la unison ca EL ESTE. Nu exista niciun dubiu. Nu incape indoiala. E axioma, dinainte de nasterea mea, inca. In momentul, fractiunea de secunda cand as gandi (ipotetic), « oare am ales bine?« , deja eu as fi departe, as iesi brusc din relatie. NU, nu pot cantari asa. Sentimentele sunt, sau nu sunt. Eu cred ca atunci cand ai intrebari de genul « oare e cel potrivit? oare am ales bine?« , nu e vorba de iubire, ci de o decizie de a intra intr-o relatie, din diverse alte motive. De un aranjament. Nu condamn, spunand asta. Descriu. Neutru. Nu judec. Doar spun ca eu nu functionez asa. Dar sunt oameni care asa functioneaza, si e bine pentru ei. Nu am nicio problema cu acest mod de functionare, daca lor le este in regula cu el. Eu, insa, sunt intreaga, pe deplin langa cel pe care-l iubesc. Expresia « trup si suflet », la mine, are sensul propriu.  Spuneam zilele trecute: « Am stiut ca te iubesc cu adevarat atunci cand am gandit ca as prefera sa fii cu dusmanul decat sa-ti risti pielea« , si da, chiar asa gandesc. Intr-o tara in razboi, daca am face parte din tabere adverse, tot te-as iubi. Stiu, suna intr-un fel, poate parea « mult », dar nu. E doar iubire, iar iubirea asa e.  Fara farduri, fara tertipuri femeiesti, fara strategii. Fara conditionari, fara cantariri, fara comparatii. Iubirea doar ESTE. Se impune in fata celui care iubeste, il umple pe deplin, launtric. Prima secunda cand as gandi in termenii « oare am ales bine? », pentru mine ar fi ultima secunda din povestea respectiva. (si vorbesc prin reducere la absurd, caci eu n-am putut niciodata gandi asa). Nu facem targuri cu sentimentele. Nu negociem cu pornirile inimii, cu atractiile mentale, cu frisoanele fizice. Mesajul spunea apoi: « Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire?  » Pai la capat……