Crezuri

Zice un proverb francez « Il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis« . Cu alte cuvinte, orice om isi poate modifica parerea pe parcursul vietii, si e cumva normal sa o faca, tine de evolutie, de progresul gandirii, de invatarea din circumstante noi, diferite. E firesc sa tragi concluzii din lucrurile prin care treci, e la fel de firesc ca in functie de unele evolutii, sa iti poti modifica parerea. Ce este insa regretabil, de neinteles, urat, necavaleresc, incorect si ne-nobil este sa te prefaci ca nu ti-a placut niciodata ceva/cineva care nu-ti mai place. E la fel ca in iubire. Poate intr-o zi, din diverse cauze, nu mai iubesti omul pentru care ti-ai fi dat si sufletul. Dar sa contesti ca l-ai placut, ca l-ai iubit, e ca si cand nu recunosti o parte din tine insuti, ca si cand te renegi, ca si cand te contrazici si iti modifici istoria. Si asta nu poate sa-mi placa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi dimineata intre 6 si 8 (sa mai zici ca nu-s creativa dimineata 😀 eu ziceam pana acum ca nu), am emis mai multe idei dragute. Unele nu pot fi {inca} scrise/asumate public, asa ca le scriu mintenas offline si le pun la sertarel pentru candva, sperand ca acest candva va veni macar ca o prescriere, daca nu ca o eliberare totala (utopii :D) Altele, insa, au tot dreptul/meritul sa iasa. Una ar fi urmatoarea: acum scriu mai bine in romana. Acum 10 ani scriam mai bine in franceza. Nu, evident nu uitasem romana, asta nu mi s-a intamplat niciodata. Dar nu era asa imbietoare romana mea. Era corecta si atat. Nu era cursiva, metaforica, impresionanta. Nu-ti taia rasuflarea. Era o romana corecta gramatical si din punct de vedere al exprimarii. Iar pe atunci scriam frumos in franceza, cu figuri, cu stil, cu arabescuri, cu turnuri de fraza care-ti luau suflul, care te tintuiau pe loc si te puneau pe ganduri. Si asta din cauza ca traiam integral in franceza. Vorbeam, scriam, iubeam, simteam, visam in franceza. Fara exagerare. Da, visam si gandeam en francais. Franceza mea era aceea argotica a vorbirii de zi cu zi (caci da, in Franta se vorbeste in argou mult mai des ca frecventa si mai raspandit ca mediu social decat in Romania), cea ingrijita a scrisului la ziar, cea melodica a scrisorilor de amor, cea abia icnita a gemetelor din intunecimea noptilor de dragoste. Vorba unui prieten, cumva uimitoare pentru mine care traiam atunci limba asta zi de zi, si la piata si la medic, si la pompa de benzina, si la teatru: « Franceza e cam porno » 🙂 Sigur, privind-o acum, e cam porno… macar putin erotica asa… .;) In fine atunci scriam in franceza si o locuiam ca pe interiorul si exteriorul meu. Cand am revenit in Romania, eram « impiedicata » in romana si in comportament, cumva paralela cu societatea asta. Ii reinvatam incet drumurile, refaceam legaturile slabite, luam rudimentele de la capat… Am avut un coleg de redactie care-mi spunea « Vorbesti cu neologisme. » Eu si traiam cu neologisme, daca ma pot exprima asa. Pana si acum imi mai spun oamenii « Tu nu esti romanca, asa-i? » Eh, cam asa-i, in sensul in care pun ei intrebarea 🙂 A trebuit sa reiau limba, sa ii locuiesc strafundurile, sa o pipai, sa ii simt asperitatile si netezimile, sa ii reinventez cuvintele, sa reinvat sa ma joc cu verbele. Acum o manuiesc si o ador. Dar am pierdut probabil echivalent in franceza ce am castigat in romana. Cred ca de fapt, scriu cel mai bine in limba in care iubesc si in care visez… Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am trait mult si intens, bune si rele, complicate ades, am incercat diverse, nu mai sunt la varsta sa gust din orice, oricand, ca sa testez. Sunt mai selectiva si e normal, ma cunosc, si cam stiu despre mine ce vreau. Si mai ales, dar mai ales, ce NU vreau. Am fost intrebata: « Este cel mai bun pentru tine? » Eu ma feresc de superlativele absolute, nu-s Dumnezeu sa emit verdicte definitive si irevocabile, « cel mai bun » ma sperie, daca intrebarea e pusa asa, in termeni universali si absoluti. In schimb, ceva pot spune clar: « Poate nu-i cel mai bun, dar este alegerea mea acum. » Si asta este/ar trebui sa fie absolut suficient. Am constatat cu bucurie si oarecare surprindere ca daca ma întreabă cineva ce fac, zic ce zic, e un raspuns mai punctual, dar daca ma întreabă cum sunt, nu am alt răspuns decat: sunt FERICITA. Ei, si de aici pleaca lucrurile… Oamenii accepta greu ca esti fericita. Si nu vorbesc de invidiosi, aceia, mai devreme sau mai tarziu, mor inecati in propriul lor venin. Vorbesc de cei care cred ca fericirea este de un singur fel, si ca in general ei detin indreptarul de fericire, si « stai ca-ti zic eu cum trebuie sa fii fericita, ca nu esti, ca aia nu e fericire, e placere. » Aiuritoare sentinta. Pai cum sa stii tu ca sunt sau nu fericita, esti in sufletul meu? Fericirea e un cuvant mare, dar starea de fericire este un sentiment atat de la indemana… Fiecare suntem fericiti din alte motive, in alte feluri, ne drogam cu alte droguri, ne amuza alte lucruri, ne transporta in ceruri alte lucruri si ne afunda in abisul tristetii altele. Nu putem impune altora modul nostru de fericire, asa cum nu putem sa le pretindem sa le placa acelasi fel de mancare. Cu alte cuvinte, NU-MI BAGA FERICIREA TA PE GAT, cu convingerea ca si eu voi fi fericita la fel.  Pentru ca e fals. Fiecare avem motive proprii. Nu vreau sa traiesc inghesuit, sa ma tem sa spun ce simt. Cand sunt suparata, spun, cand sunt fericita, spun…. Asta e, cine n-are loc de mine sa priveasca in alta parte. Va sfatuiesc sa ganditi la fel. Nu va lasati fericirea alterata de ce e in jur, de teama de a o rosti. Pana la urma cu momentele acestea ramanem, restul este fix desertaciune. Iar daca simtiti ca va vine sa cantati, cantati! Nu vreau sa-mi ascund fericirea, cum nu-mi ascund nefericirea. Imi traiesc starile, mi le insusesc, mi le asum, le consum. La fel, chiar daca-mi vrei binele, nu ma poti contrazice asupra a ceea ce simt, sau a ceea ce vreau. Atata timp cat acest « ce vreau » este in limitele legii si in limitele sociale. Fericirea nu-i de un singur fel. Fericirea mea vazuta dinspre mine e alta decat cea crezuta de altcineva, si chiar si de mama. Mama a invatat sa inteleaga asta. Tocmai pentru ca ma iubeste. Eu zic ca e un teren alunecos. Cand un om iti…

Nu știu daca nu ma prefer acum, cateva dezamăgiri mai târziu, decat atunci, mai devreme, cu toate iluziile, cu sufletul la vedere, cu vulnerabilitatea pana la cer. Sigur ca niciodata nu esti deplin la adapost de deceptii. Sigur ca intotdeauna exista dureri noi, ca si fericiri noi (altfel viata n-ar mai fi frumoasa). Sigur ca esti mereu descoperit si vulnerabil. Sigur ca… si sigur ca…. Insa, e mai bine putin mai lucid, cateva dezamagiri mai tarziu. Asta nu inseamna nici ca-ti pierzi increderea, nici fericirea, nici capacitatea de a te deschide, de a iubi, de a merge spre ceilalti, de a simti, de a fi implicat, de a-ti dori. Insa lovitul cu capul de pragul de sus, si impiedicatul de cel de jos cred ca sunt etape importante. Ca de n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Ma uit la mine si spun din nou, din tot sufletul. Ma prefer clar cateva dezamagiri mai tarziu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It