Crezuri

  Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire. Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.” Cand vreau sa ma plimb, ma plimb cand vreau sa dorm, dorm cand vreau sa citesc, citesc cand vreau sa te aud, te sun cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu… Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu… Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere… Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci… Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos. Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire. Si mai tin ceva la loc de cinste in…

Lucrurile nespuse sunt cele care viciaza, imbolnavesc si putrezesc relatiile dintre oameni. Lucrurile nespuse sunt cele care, tinute inauntru, cresc nefiresc, ca o tumoare, cu viata independenta, si sufoca relatia umana. Lucrurile nespuse sunt cele care darama podurile pe care le cladim (uneori timid), intre noi. Sunt cariile care mananca puntile aruncate intre suflete cu atata retinere. Desigur, nu de partea de mister a fiintei umane (mister eminamente feminin), e vorba, nici de retinerea masculina care ne face sa ne protejam gandurile si sentimentele, sa nu le rostim, nici de partea de secret (le jardin secret), al fiecarei persoane, pe care trebuie sa-l cultivam atent. Ci de acele lucruri care ne stau pe suflet si pe care am face bine sa le spunem oamenilor, fara de care relatia cu ei e periclitata…. Cand tinem in noi, inevitabil relatia va suferi. Tocmai pentru ca spui cuiva ce gandesti despre el sau despre o anume imprejurare, tocmai de aceea poti vorbi normal, mai tarziu, cu acea persoana. Daca interlocutorul nu poate vorbi normal, e doar problema lui. Fix lucrurile nespuse intre oameni fac rau, acelea mocnesc, acelea se umfla, acelea fac puroi si mizerie. Eu cred ca daca ii zici unui om ce crezi si ce simti, poti merge mai departe cu acel om, iar daca el nu poate (sa mearga mai departe), este doar inabilitatea lui umana. Sa faci frumos, sa fii ipocrit desi aveai lucruri in suflet, este mai bine? Cert nu. Nu cred. Unele lucruri sigur nu poti sa le tii inauntru. Si daca ai tacea, in prima faza, ai izbucni la un moment dat, si nu e deloc mai bine. Un exemplu (total aleator si inventat): sa zicem ca am aflat la un moment dat ceva despre un amic, ceva care ma doare. Daca aleg (proasta alegere) sa nu-i spun ca stiu, mai devreme sau mai tarziu voi izbucni…. pentru ca am ales (gresit) sa nu ii spun direct. Daca alegi sa nu spui ce stii, ce simti, ce te doare, ce te roade, vei continua, totusi, subconstient, sa ai un dinte impotriva lui, iar lucrurile pot iesi din tine, la un moment dat, necontrolate, si mai ales, disproportionate. Cea mai buna alegere este sa spui omului ce ai pe suflet si ce simti. Cu prietenul meu cel mai bun, asta cred ca e unul din secrete, cheia succesului. Ne spunem ce gandim, de fiecare data, chiar cand lucrurile nu-s chiar confortabile. Noi am trecut si trecem peste asta. Dar sigur, trecem tocmai pentru ca i-am spus de cate ori ma deranja ceva, asa cum face si el. Asta face ca relatia e sanatoasa, este fara lucruri nespuse, fara lucruri tinute in noi care sa umfle nemultumiri si dureri ciudate, si care sa ne faca sa ne inchipuim cine stie ce prostie. Lucrurile nespuse pot ruina o relatie, cu adevarat. Nu e doar vina unuia, e o vina comuna. De fiecare data cand alegem, din orgoliu sau nepasare, din lipsa de timp sau orice alte motive, sa nu…

Oamenii isi rateaza viata {si} din teama de singuratate. Am vrut demult sa dezvolt asta, dar acum a sosit momentul, pentru ca viata mi-a adus in preajma imprejurari si oameni care sunt exemplificarea exacta a acestei simple fraze. De teama de singuratate ne insotim cu cine nu trebuie. De teama de singuratate continuam sa frecventam oameni langa care nu rezonam. De teama de singuratate prelungim artificial si nesanatos unele relatii (de cuplu, de amicitie, etc). De teama de singuratate facem compromisuri cu ceilalti, cu timpul (resursa cea mai pretioasa), si, mai ales, cu noi insine. De teama de singuratate acceptam lucruri la limita acceptabilului. Sunt o fiinta foarte sociabila, dar am stiut de la inceputul vietii mele de adult, mai mult empiric, ca cine nu se simte bine singur, cine nu este intreg singur, nu poate fi intreg nici in doi. Apoi, pe masura ce faceam drumul vietii, s-a verificat ca am dreptate. Desi, cand iubesc, sunt total acolo, desi am trait experienta unui cuplu modelul fuzional (sa vezi cu aceiasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani), stiu sa fiu si singura, si iubesc singuratatea, ii cunosc si recunosc virtutile, beneficiile, lucrurile bune pe care le aduce. Am nevoie de ea si de momentele mele cu mine, importante jaloane. Nu numai ca nu ma sperie, dar si simt nevoia de a avea aceste momente. E important sa fii cu tine. Teama de singuratate este, de fapt, ades, o teama de a ne trezi fata in fata cu noi insine si doar cu gandurile noastre. Cu trecutul, prezentul, si pasind spre viitor. Teama de singuratate e o frica de a te asculta, de a te privi pe tine insuti. Este frica de a-ti vorbi. Si, din aceasta temere, ramai intepenit in niste coordonate care iti distorsioneaza (si uneori, distrug) viata. Uneori chiar iti dai seama. Dar realizezi cand e prea tarziu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Lectia renuntarii e grea, dar infinit mai ușoară decat refuzul. Pentru ca, in renuntare, inca alegi tu. Cand intampini un refuz, e o bariera. O limita. O usa inchisa. Poate o poti impinge, poate poti gasi chei potrivite. Dar pana acolo, trebuie sa ai « stomac »ca sa primesti/traiesti/treci peste un refuz. Unii nu sunt niciodata obisnuiti cu refuzul. El este infinit mai greu decat decizia de a renunta. « Nu ma simt in stare sa aud asta, deci nu caut, nu intreb », spun unii. Eu nu prea inteleg. Eu sunt din cei care vreau sa stiu. Orice, cu orice pret…. Desi, intr-o masura, inteleg. Si mie mi-a fost uneori greu sa depasesc un refuz. Sa mi-l explic si sa-l inglobez. In ciuda acelei dureri, consider inca, intotdeauna, ca e mai bine sa stii. Vorba cuiva: daca joci, pierzi sau castigi. Daca nu joci, pierzi clar.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It