frig

Te parasesc pentru ca te iubesc

9 novembre 2015

Vreau sa traiesc intr-o tara in care sa ma plictisesc. Da, stiu, suna dur. Si neadevarat, intr-un fel. Eu nu ma plictisesc nicicand, niciodata. Am o viata interioara prea bogata si ganduri prea multe ca sa ma pot plictisi fie si un moment. Dar vreau sa ma pot dedica lor. Mai aproape de adevar ar fi exprimarea « vreau sa traiesc intr-un loc care ma lasa sa ma dezvolt, sa iubesc, sa ma gandesc la mine si la ale mele ». Sa scriu. Scrisori si texte. Scrisori si carti. Sa nu imi cada mereu cate o caramida in cap, sa nu cad eu insami in gropi neasteptate, sa nu fiu prinsa in valtori de isterie din care si daca as vrea, nu m-as putea extrage. Nu vreau sa-mi tremure sufletul si trupul, altfel decat din frisoane de iubire sau de frig. Gandeam demult lucrurile astea, ma simt oricum dezradacinata mereu, in tara asta surprinzatoare, dar am scris negru pe alb acum cateva zile: Îmi doresc sincer de tot sa trăiesc intr-o tara în care sa mă plictisesc. O tara cum era Franța. Nu este perfecta, nu era nici atunci când eram eu acolo. Dar nu îmi cădea nimic neașteptat în cap. Și aveam timp sa trăiesc ale mele. Aveam stare sa scriu. Sa fac, chiar, o depresie. Aici nu-mi acord luxul unei depresii. Puteam sa conduc zilnic 20 km doar ca sa pun trandafiri pe un anume parbriz. În România nu ai timp de gesturile astea. Te lupți cu prea multe, inerente. N-ai cum sa le eviti, n-ai cum sa le ignori. Sau cel putin eu nu am cum. Nu am structura necesara si nici nu am cum sa o « invat ». Si nici nu-mi doresc sa devin nesimtita, opaca la ceea ce e in jur. Nu pot ingrosa randul celor nepasatori, sau inconstienti. Nu pot si nu vreau. Imi iubesc tara, in felul meu, asa cum consider eu ca trebuie sa o iubesc. N-o denigrez, ca e si asa batuta de soarta. Iar eu voi muri romanca, nu din orgoliu, ci pentru ca mori asa cum te nasti. Eu m-am nascut romanca, asta inseamna ca asa voi muri, indiferent ce scrie, succesiv, in actele mele la rubrica cetatenie. Insa cred ca vreau liniste. Vreau sa scriu, vreau sa iubesc, nu vreau sa plang decat din zbuciumul meu de dragoste, eventual. Nu vreau sa plang pentru ca in jur e sinistru, pentru ca oamenii sunt nerespectuosi, pentru ca la orice colt te poate pandi orice. Vrea sa pot sa stau cu fundul in nisip, la soare, sa las vantul sa ma cutreiere, si sa visez la ale mele. Nu e inconstienta, nici nepasare. Mi-a pasat si imi pasa mult. Asa cum am parasit la un moment dat un barbat pentru ca il iubeam prea mult ca sa-l pot vedea distrugandu-se langa mine, fara ca eu sa pot face nimic, exact asa as pleca (din nou) de aici. Pentru ca neputinta ma doare mai rau decat orice durere. A ramane imobil langa cineva/ceva care se…

📌
0💬 read more

Pentru nostalgici

24 octobre 2014

Dacă doriți sa experimentați senzații tari… Frig, foame, interdicții.  Strada Traian nr 147. Probabil ca nu are nimic de mâncare. Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Iar dupa, cum va fi dupa?

29 décembre 2013

« Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii. » Alain de Botton- Eseuri de indragostit Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la « cum se termina »  este un soi de « drob de sare » sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani. Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa. Normal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la « dupa », in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne. Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie. Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine. Pentru mine, iubirea miroase a nemurire. « Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire« , asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi…

📌
0💬 read more

Oameni si zapezi

17 février 2012

Cand ceva este prea rau, refuz cateodata sa privesc in acea directie. Sigur, faptul ca nu privesc acolo nu anuleaza realitatea, ea ramane la fel de crunta, din pacate. Altfel, mi-as face o placere din a anula raul din lume. La fel, cand ceva ma tulbura prea tare (uneori poate chiar in bine), nu imi indrept privirile in acea parte, imi iau « rezerva ». Nu privesc decat cand imi iau inima-n dinti. Nu e lipsa de curaj (caci altfel sunt, de felul meu, nu numai temerara, ci chiar inconstienta). E altceva, n-as stii prea bine sa descriu in cuvinte cum si ce, poate un fel de decenta, poate un fel de ne-pregatire sufleteasca la rau, poate un fel de amanare a infruntarii lucrurilor urate. (rara ipostaza, sa nu pot eu descrie ceva in cuvinte). Asa ca nu-mi vine sa sun sa intreb ce face bolnavul de cancer de la Arcanu… sper doar sa aflu ca e bine. Am incercat sa ma indepartez de emotional, pe cat posibil, sa sedimentez lucrurile, sa le separ, sa nu fiu patetica. Vrand-nevrand, unele lucruri sunt asa, fara sa fie, de fapt. Suna asa, doar din propria lor existenta, in esenta. Toata aceasta introducere ca sa spun ca am fost in zonele afectate de zapezile cumplite, din judetul Buzau, miercuri. E vineri si scriu abia azi pentru ca asa am simtit eu sa las sa curga vremea, cred ca am explicat mai sus de ce. Ca sa evit accente de dramatism inerente proaspetei experiente, ca sa anulez pe cat posibil emotionalul, si nu in ultimul rand pentru ca mi-a fost greu sa redeschid cutia cu acea experienta…. Zona aceea o stiam. Acum trei ani jumatate am avut ocazia sa cunosc acei oameni, sa locuiesc trei luni acolo si sa bat la pas satele. Sa ii privesc in ochi, sa ii tin de mana si sa ii ascult.  Stiu cat e de grea viata lor, chiar si in restul anului. Nu era nevoie sa mai fi venit si acesti nameti peste ei, ei sunt chiar oropsiti. Am auzit si vazut atatea in acele saptamani, in acea toamna, incat… Ma incarcam uneori atat de tare de durerile lor si de tensiuni, incat imi venea sa plang. Si pentru ca nu puteam sa plang acolo, plecam jumatate de ora cu masina in capul satului si plangeam in camp, apoi ma intorceam, senina, calma, puternica. Macar in aparenta. Si inca mai plang acum, dupa 3 ani jumatate, cand ma gandesc. Si va rog sa ma credeti ca nu plang cu una cu doua. Asa ca pentru mine viata acolo nu este ceva nou. Ii stiu pe acei oameni, si stiu cat de crunt este. Si mai stiu ca ei sunt cu 200 de ani in urma vietii de la nici 150 km. Ma revoltase tonul premierului, acuzatia ca sunt lenesi. Ma dusesem sa vad ce ar fi putut face si n-au facut. Si ma dusesem sa ajut. Am gasit aceleasi sate amarate, cu aceeasi oameni necajiti, pe care prea bine ii…

📌
0💬 read more