sentimente

Mi-ai invadat toate gandurile, mi-ai estompat toate amintirile anterioare aparitiei tale. Am o memorie foarte buna, de obicei. Acum cautam sa-mi amintesc ceva, si dintr-o data, mi-a navalit in cap un cuvant legat foarte tare de tine, care a eclipsat orice alt cuvant, si care mi-a anihilat orice incercare de a-mi aminti. M-ai umplut, pur si simplu. Am fost surprinsa, dar nu peste masura. M-am bucurat. Gandul la tine e instinctiv. Si e o fericire. Esti in mine, prezent, prin gesturi, prin cuvinte, un fel de familiaritate creata natural si atat de fireasca. La fel, zilele trecute, mi-au cazut  privirile, intr-o discutie, pe un cuvant. Efectul, imediat, ca cel al madeleinei lui Proust. Folosisei acel cuvant candva, intr-o circumstanta, intr-un mesaj. Brusc, acel cuvant nu mai era un simplu cuvant. Era impregnat de tine. Era legat de tine. Era o punte intre noi. Asa cum scriam despre geografia sentimentelor, asa exista si semantica sentimentelor, limbajul senzatiilor. Cuvintele capata intelesuri noi, se incarca de valente diferite, suplimentare. Asa cum trotuarele nu mai sunt simple trotuare, ci râuri de senzatii, cuvintele nu mai sunt neutre, ci incarcate de sentimente, de trairi. Silabele strecoara intre ele, nevazute, dar atat de pregnante, emotii, vibratii ale sufletului. Consoanele ascund in duritatea lor intensitati nebanuite si vocalele contin inflacarari. Daca cineva imi spune un cuvant care i se pare banal, dar mie-mi va aminti de tine, voi incepe sa zambesc, simtindu-l altfel decat ca pe un orice alt cuvant. Simtindu-te aproape, cuvantul acela care-mi aminteste de tine e ca o mangaiere pe care mi-o trimiti, de departe. Ca un clin d’oeil al destinului catre mine. Cuvantul acela ma umple. De caldura, de tine, de dorinta. Te iubesc inca si mai mult, si mai intens. Se poate mai mult? Nici nu stiu… « Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa « respire » acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale. Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident. Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. « Am murit deci exist », asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila. Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. « E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa ! » Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang. Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa. A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam « Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa« )… Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm. Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉 Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele. Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂 Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am inchis computerul asta seara, am stins lumina. Desi e tarziu, un gand nu-mi dadea pace. L-am redeschis. Si l-am redeschis pentru ceva, insa fac altceva 🙂 Recte, scriu ce cititi acum. In aceeasi ordine de idei, mi-am deschis telefonul « principal ». Care, desi e principal, sta inchis cam de la inceputul verii, cu mici intreruperi, pentru ca vreau sa-l portez inapoi in reteaua lui initiala, si inca n-am facut-o. Redeschizandu-l, m-am gandit cati oameni m-au cautat azi pe el, si nu au gasit nimic…. Si m-am gandit la sms-urile care nu mai au loc in memorie. Si atunci, le-am redeschis pe unele, vechi, vestigii ale unor timpuri, si le-am sters… Asa, nemilos si brusc, le-am trimis in neant. Le-am retezat. Am sters momente specifice. Le-am aruncat in abisul negru, fara cale de intoarcere. Le pastrasem pana acum, nici eu nu stiu prea tare de ce… Nici nu le reciteam, unele din ele imi fac inca rau. Altele imi fac bine, dar de fapt tot rau. Si…harst! Retezare. Loc pentru noi mesaje, la propriu. Loc pentru noi senzatii, momente, sentimente, trairi, de fapt. Loc pentru regenerare. Cicatrizare, si refacere. Am, acum, un sentiment de golire. Ma simt cumva pustiita, desi toata ziua de azi m-am luptat sa fiu tare, sa fiu fericita. Sau macar sa par. Cum spuneam… nu e putin lucru sa pari in regula. Sa pui un picior in fata celuilalt… Sa mergi, drept, nesovaielnic. O, da. Si e trecut de 4 dimineata. Ceasul meu va suna la 6.45. In prea putine ore, minute. Nu ma simt in stare sa fac aceleasi gesturi, sa par la fel de sigura, in atat de putin timp… Hm. Si totusi, inca nu pot sa dorm. Ca un cutit in inima, ca un gol in stomac, ca o arsura pe creier.  Dorul de tine, da. Nu te recunosti oglindit in mine? In dorurile si senzatiile mele? In golul din mine, unde incapi, (culmea!), fix tu, ca si cand acel gol ar fi fost construit pentru a fi umplut doar de tine, piesa lipsa din puzzle-ul vietii. Noapte buna. Buna? Noapte? Dor de tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It