sentimente

Dragul meu prieten, vroiam sa-ti scriu de ceva vreme. Dragul meu prieten, recunosc, am o viata ceva mai chinuita in ultimul timp. Au si cazut toate pe capul meu, in acelasi timp. Si daca Dumnezeu mi le da, asta inseamna ca le pot duce. Le voi rezolva, le voi descurca pe toate, voi fi la inaltime, asa puternica si apartinand rasei invingatorilor, cum ma stii. Si le voi descurca chiar mai inainte sa-mi tragi tu un perdaf, din acelea de ale tale, care de obicei ma ambitioneaza si ma face sa avansez. Nu va fi usor, dar le voi duce la capat. Pe toate. Promit. Nimic nu e ireversibil, iremediabil. Doar moartea. Nu mi-e jena sa spun ce simt, nu mi-e rusine sa exprim ce traiesc, si stii asta, doar ma cunosti de atata timp, de ani intregi. Am traversat bune si rele impreuna, au fost momente cand am crezut ca acolo se termina tot, si altele in care am avut certitudinea ca vom fi unul langa celalalt, dincolo de furtunile vietii, razbatand prin toate uraganele, pana la capat si dincolo de el. Cel putin pana la sfarsitul vietii terestre. Stiu ca intre noi exista acele fire nevazute, pe care le invoc, si pe care le simt atat de tare in ultimul timp. Canale de comunicare privilegiate si directe, firele acelea ne permit sa stim cum e celalalt, in ce stare e, cand are nevoie de ceva. Si sa fim intotdeauna alaturi de celalalt. Si-ti scriu toate astea ca sa te asigur de fidelitatea mea eterna, in prietenie. Stii ca pentru mine acest cuvant chiar conteaza, stii bine cat de extremist traiesc lucrurile in care cred, cat de vehement imi apar valorile, si cum le respect, cu sfintenie. Nimic nu s-a schimbat. Si sunt aici. Si voi fi aici. Oricand. Oricat. Pentru orice. Si-ti scriu toate astea pentru a-ti cere iertare, acum. Ma doare ca imi exprim trairile, acele trairi, sentimentele, sub ochii tai. Stiu ca ma citesti, si stiu ca nu spui nimic. (spui doar atunci cand e de spus…). Stiu ca-mi vezi perioada neagra. Stiu ca nu ai cerut explicatii, stiu ca nu ai pus intrebari. Stiu ca tu, desi ma stii atat de bine, atat de demult, desi n-ai inteles cripticele imprejurari descrise vag, evocate evaziv, nu ai cerut lamuriri. (spre deosebire de altii, proaspete cunostinte, care se apuca, total deplasat, sa intrebe lucruri, ca si cand nu e evident ca daca scriu atat, atat trebuie scris). Tu nu ai intrebat nimic, desi ma cunosti demult. Sau poate tocmai de asta. Tu nu ai intrebat nimic desi vorbim des, aproape zilnic, desi comunicam mult si adanc. Dar stiu ca-mi citesti innegurarile, stiu ca-mi vezi zvarcolirile. Stiu ca imi privesti, cu sprancenele ridicate, chinurile, durerile, lacrimile. Si vreau sa-ti cer iertare pentru asta. Singurul pentru care n-as fi vrut sa scriu aceste lucruri intr-un loc accesibil public, esti tu. Singurul pentru care imi pare rau ca traversez ce traversez si ca exprim ce traversez, esti tu. Singurul pe care as fi…

Te iubesc, iti iubesc tacerile, si trairile, iti iubesc gandurile nerostite si iti iubesc si cuvintele, iti iubesc actiunile, iti iubesc privirile, ochii incomparabili, iti iubesc gesturile, te iubesc cand esti langa mine, in mine, te iubesc cand te vad sau cand te imaginez, te iubesc cand te privesc facand diverse lucruri, iti iubesc inflacararea, si pasiunile, iti iubesc chiar si plictiseala, iti iubesc nerabdarea, iti iubesc indolenta, iti iubesc indrazneala, si-ti iubesc chiar si tupeul, te iubesc in zilele bune si te iubesc in zilele proaste, te iubesc cand esti frumos, si te iubesc cand esti mai putin aratos, te iubesc in costum, te iubesc in blugi, te iubesc gol. Te iubesc cand razi, cand te incrunti, iti iubesc nelinistea, si-ti iubesc dezordinea, iti iubesc pielea, iti iubesc mirosul, iti iubesc gustul, iti iubesc atingerile, te iubesc cand esti exigent, te iubesc cand esti serios si te iubesc si cand te joci. Te iubesc si dimineata, te iubesc si-n vis, te iubesc cand muncesti si te iubesc cand mananci, te iubesc cand mergi si te iubesc cand stai. Iti iubesc prezenta, chiar sa tac langa tine, la cativa centrimetri e o desfatare. Te iubesc cand scrii, cand cugeti, cand decizi, te iubesc cand te dezlantui, te iubesc chiar si cand iti pui oprelisti, (caci le simt si te stiu, in spatele lor), te iubesc cand … Te iubesc oricand. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pot sa pretind ca am o veche si profunda experienta a internetului, din punct de vedere al comunicarii umane. Implinesc 11 ani anul acesta, (sa-mi traisca!) de cand folosesc o mesagerie instantanee (ICQ la inceput, ym apoi). Am fost fidela aceluiasi nume pe care mi l-am « ales » (intre ghilimele, caci nu mi l-am ales in sensul clasic al cuvantului), la vremea aceea. Insa, in listele mele (de ICQ intai si de ym apoi, n-au intrat decat oameni cunoscuti, si oameni triati. Oameni cu care consideram ca as avea ce sa discut, oameni cu care as iesi cu placere si la o cafea sau bere. Nu oameni la gramada, si in nici un caz necunoscuti, asta clar!) De aceea stau cu mesageria de la Facebook inchisa, de pilda, caci avand in lista si oameni pe care nu-i cunosc, (desi procentul este mic, principiile mele ramanand aceleasi), nu am chef si nevoie de conversatii cu necunoscuti. Pe principiul: timpul meu e prea pretios ca sa-l irosesc cu oricine, am selectat destul de mult si oamenii care ajungeau in mesageriile mele private, si asta inca de la inceputul inceputului, din zorile internetului. Aseara, vorbind cu un prieten bun, (exceptia care intareste regula!) mi-am precizat insa niste lucruri despre complicata comunicare online. Am gandit intotdeauna ca acest mod de comunicare are avantajele evidente ale rapiditatii, ale faptului ca e mai putin invaziv decat un telefon. Dar dezavantajele sunt si ele notabile: comunicarea online suprima partea imensa de comunicare non-verbala care este continuta intr-o comunicare clasica, face to face. Pe de alta parte, comunicarea online este stangace, hasurata, fractionata in formatiuni de cateva cuvinte, separate cu un enter. Nu scriem de obicei fraze lungi, nu ne luam timpul de a formula intreaga idee, o sectionam in parti mai mici, chestie care strica mult din coerenta, lasa loc la interpretari. La mine, in cazul meu precis, e oarecum mai bine, deoarece vorbind doar cu oameni pe care ii cunosc si care ma cunosc, incape mai putina neintelegere, proasta interpretare (desi se intampla si asta, desigur, intr-un procent mai mic). Si mai sunt si acele emoticoane. Presupun ca au fost inventate pentru a suplini (pe cat de bine se poate), partea de comunicare non-verbala pe care o contine comunicarea fata in fata. Fiecare din ele exprima stari, actiuni, senzatii. Sunt bune, sunt si rele… Bune pentru ca poti zambi, cand ai zambi in real, poti rade sau te poti incrunta atunci cand ai face-o in real. Poti strange pe cineva in brate (macar virtual), atunci cand ai face-o in viata reala. Poti pupa pe cineva, si asa mai departe. Ei bine, eu inteleg sa le folosesc la propriu. Asa consider ca e cel mai onest. Adica nu zambesc niciodata decat atunci cand as zambi in real. Nu ma incrunt niciodata decat atunci cand m-as incrunta in viata. Nu rad si nu plang decat atunci cand as face la fel. Nu strang in brate decat atunci cand, daca omul ar fi langa mine, as avea o pornire de…

Am ajuns acasa tarziu, dupa o zi foarte grea. Am reusit sa-mi revin, cat de cat, abia acum, dupa 2 ore. Am ajutat pe cineva sa se mute… Avand in vedere ce s-a intamplat azi, mi-am mai amintit de o alta mutare;) Flash back. Pe 22 decembrie 1989, noi o mutam pe bunica dintr-un apartament intr-altul. Noi caram mobile, saci, si lumea tipa de la balcoane « A cazut televiziunea » 🙂 Eu, adolescenta, mirata, abia apoi am evadat pe strazi, in seara acelei zile… In fine, revenind la ziua prezenta: in seara asta dorm improvizat. Maine o sa fie mai bine. Acum ma uit in jur si-mi dau seama ca de anul trecut, de cand m-a apucat « schimbarea », frenezia, acum chiar nu mai e absolut nimic aici, in afara de cartile mele, de haine si de mine, care sa dateze dinainte. Apropo de geografia sentimentelor, exista si o insufletire a lucrurilor. Si ele se impregneaza de intamplarile la care asista, pe care le traiesc, la randul lor, cu « sufletul » lor de lucruri. Patul in care am dormit ani de zile, care mi-a adapostit noptile albe, care mi-a tinut laptopul in brate, care mi-a citit cartile si mi-a respirat  mireasma trupului si a parului, care mi-a leganat somnul si mi-a impartasit visele, patul acela a disparut si el… E ca o parte din viata mea, niste ani, niste parti importante ale unor ani, care dispar. O iau de la capat, ca de la zero, cu un pat nou, din nou de umplut de vise, de umplut de zbateri, de retete anti-somn, de zambete, de parfumuri, de simtiri. Un pat nou, cu care va trebui sa ma imprietenesc, asa cum am facut-o cu fiecare din aceste obiecte noi. Cu biroul, cu dulapul imens (care nici macar el nu reuseste sa-mi adaposteasca hainele), cu etajerele. Stau acum, in varful patului meu improvizat, meditand la toate lucrurile acestea, izbita in moalele capului (abia acum!) de faptul ca mi-am dat seama ca nimic in afara de carti, discuri, haine si pantofi, nu mai e al vremii aceleia. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cum spuneam acum cateva zile, exista un inainte, si exista un dupa, intotdeauna. Ah, si eu! eu mai sunt! E discutabil insa cat de mult mai sunt ceea ce eram, desi am senzatia ca sunt aceeasi de cand am propria mea constiinta, cel putin din adolescenta. Sigur, am dorit atat de mult sa schimb acea mobila neagra. Mobila era ok, era o mobila de lemn masiv, problema e ca nu era potrivita pentru casa asta, si in plus, era prea neagra… (pentru casa). Aveam si mocheta antracit. Erau unele seri cand veneam acasa si… Nu, chiar era prea negru. Acum toata mobila mea e mesteacan, si peretii sunt pastel. covorul rosu… M-a apucat intr-o zi nebunia, si desi premeditam asta de mai mult timp, cand am gasit modalitatea, am schimbat tot. Patul ramasese. Dar a plecat acum si patul, si dorm improvizat in asteptarea celui nou, pe care trebuie sa am timp sa-l aleg… Maine; azi am…