circumstanta

Autenticitate in trairi

27 décembre 2012

Am o meserie in care vin in contact cu foarte multi oameni. Pe toti ii ascult, cu toti vorbesc frumos. Pe limba lor. Stiu, de asemenea, sa ascult mai mult decat vorbesc. Sa tac mai mult decat spun. Dar, in viata mea privata, nu simt nevoia sa fac eforturi sa fiu ipocrita cu oameni cu care nu am nimic in comun, fie ei amici, sau chiar rude. A nu se intelege ca in viata profesionala sunt ipocrita. Sunt doar profesionist, dintr-o meserie bazata pe interactiunea umana, unde vin in contact cu tot felul de oameni, din diverse paturi sociale. Indiferent ca am fost jurnalist, PR sau consultant politic, am incercat sa fiu atenta, politicoasa, profesionista, sa gestionez bine situatiile de stres. Am preferat, cateodata, (aproape intotdeauna), sa tin in mine decat sa ma burzuluiesc. Am lasat tensiunile sa scada, nu sunt adepta furtunilor. Probabil ca, daca as fi, nici n-as fi un bun PR. Insa, in viata personala, nu simt nevoia sa vad oameni cu care n-am, clar, nimic in comun. Daca am, am, si-atunci acei oameni imi sunt si rude si, in acelasi timp, imi sunt mai ales prieteni, dar daca n-am mare lucru in comun, calitatea de ruda nu te face sa poti intra la mine-n casa oricand, si de altfel, nicicand. De vecini nici nu vorbesc, la mine sunt ca si inexistenti. Ii respect in sensul ca nu fac zgomot si salut pe scara, insa atat. Sunt cuminte si educata, nu trantesc usa la lift si incerc sa fiu conforma cu viata in comun. In schimb, nu doresc si nu ma simt obligata sa tin legatura cu oameni doar de forma, de circumstanta, de… Imi place sa fiu autentica in trairi. Caci, pana la urma, nu e corect sa « intretii » relatii doar de forma, de oricare fel ar fi acestea. Insa cei dragi imi sunt dragi, iar dorintele lor sunt mai presus de ale mele… Cred ca toata lumea ar fi mai simpla daca oamenii ar decide ca pot fi un pic mai autentici in trairi si sentimente. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Tacere si taceri

7 novembre 2012

Tacerea poate fi respect, dar tacerea poate fi si impotență. Lucrurile rostite, cuvintele, au cateva intelesuri si nuante. Tacerea insa, are infinite nuante…. Lasa prea mult loc de interpretari. Nu te poate duce gandul intr-o directie. Poti merge cu gandirea in orice directii doresti. Cand rostesti ceva, lucrurile au interpretari. Cert, mai multe. Desigur, exista neintelegeri deviate din cuvinte gresit interpretate. Dar cuvintele spun ceva. Cuvintele sunt un punct de pornire. Iar neintelegerile pot fi lamurite prin alte cuvinte, suplimentare. Prin intrebari, precizari, raspunsuri. Tacerea e arida si te ingheata, uneori. Tacerea poate fi si complicitate, dar tacerea poate fi si glaciala. Tacerea poate sa denote si cumintenie si politete, si cumpatare. Dar tacerea poate fi si o cumplita neputinta. Tacerea poate fi durere, doliu, pustiu si pustiire. Tacerea poate fi dezastru. Tacerea poate fi cataclism. In acelasi timp, uneori, tacerea este intimitate, caldura. A tacea impreuna cu cineva inseamna ca iti e cu adevarat apropiat. Cu un om « strain », in relatii conventionale, simti nevoia sa mobilezi timpul prin conversatii de circumstanta, de politete, amabilitati. Nu poti sa taci fara stanjeneala decat alaturi de un prieten adevarat sau un om extrem de apropiat sufletului. Iar unele taceri, din acestea, intime, sunt inca si mai calde decat orice vorbe. Evident, tacerile pot fi insotite de priviri, sau de gesturi…. Am fost candva, in viata, protagonista unei conversatii telefonice formate din taceri (da, ce straniu!). Teoretic, suni pe cineva ca sa vorbesti, nu ca sa taci in cea mai mare parte a timpului… Si totusi… Desigur, am fost si parte a unor taceri intime, atat de bune, atat de dulci, atat de linistite, neintrerupte decat de mici intrebari, de priviri complice, de o atingere… Insa, in general, tacerea e nelinistitoare. Tacerea e infricosatoare. Dincolo de tacere se poate ascunde orice. Prefer un lucru dezagreabil rostit, decat o tacere care poate masca absolut orice. Si da, viata este prea scurta ca sa nu spunem ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce dorim. ps. sper ca se intelege bine ca nu fac deloc apologia tacerii, ba dimpotriva. Cuvintele imi plac prea mult. Si mai cred si ca avem datoria sa spunem ce simtim. Fata de noi insine, in primul rand. Si fata de interlocutor, evident.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
6💬 read more

Ganduri cu tine

30 mars 2011

Mi-ai invadat toate gandurile, mi-ai estompat toate amintirile anterioare aparitiei tale. Am o memorie foarte buna, de obicei. Acum cautam sa-mi amintesc ceva, si dintr-o data, mi-a navalit in cap un cuvant legat foarte tare de tine, care a eclipsat orice alt cuvant, si care mi-a anihilat orice incercare de a-mi aminti. M-ai umplut, pur si simplu. Am fost surprinsa, dar nu peste masura. M-am bucurat. Gandul la tine e instinctiv. Si e o fericire. Esti in mine, prezent, prin gesturi, prin cuvinte, un fel de familiaritate creata natural si atat de fireasca. La fel, zilele trecute, mi-au cazut  privirile, intr-o discutie, pe un cuvant. Efectul, imediat, ca cel al madeleinei lui Proust. Folosisei acel cuvant candva, intr-o circumstanta, intr-un mesaj. Brusc, acel cuvant nu mai era un simplu cuvant. Era impregnat de tine. Era legat de tine. Era o punte intre noi. Asa cum scriam despre geografia sentimentelor, asa exista si semantica sentimentelor, limbajul senzatiilor. Cuvintele capata intelesuri noi, se incarca de valente diferite, suplimentare. Asa cum trotuarele nu mai sunt simple trotuare, ci râuri de senzatii, cuvintele nu mai sunt neutre, ci incarcate de sentimente, de trairi. Silabele strecoara intre ele, nevazute, dar atat de pregnante, emotii, vibratii ale sufletului. Consoanele ascund in duritatea lor intensitati nebanuite si vocalele contin inflacarari. Daca cineva imi spune un cuvant care i se pare banal, dar mie-mi va aminti de tine, voi incepe sa zambesc, simtindu-l altfel decat ca pe un orice alt cuvant. Simtindu-te aproape, cuvantul acela care-mi aminteste de tine e ca o mangaiere pe care mi-o trimiti, de departe. Ca un clin d’oeil al destinului catre mine. Cuvantul acela ma umple. De caldura, de tine, de dorinta. Te iubesc inca si mai mult, si mai intens. Se poate mai mult? Nici nu stiu… « Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more