tandrete

Aplicatia de la Nestle « Bradut pentru puiut » ma urmareste de cateva zile in activitatea mea online. Eu inteleg ca ne iubim copilul (copilasul), ca avem o casa (casuta) mica, si ca nu intra un bradoi. Atunci facem un bradut pentru puiut, si totusi…. N-am inteles niciodata de ce adultii trebuie sa se maimutareasca. Diminutivele au si ele rostul si rolul lor. Dar abuzul de diminutive dauneaza grav. Si afectului si intelectului. Mancarica, prajiturica, plimbarica, ciorbita, bataita. Ceiut, portocaluta. Covrigei. Copilas, pisoias, masinuta. Diminutivul ca alint, ca exprimare a unui moment de tandrete, ca traducere a unui imbold afectuos, ca exprimare a unui alint, a unui moment cald, este bun, este potrivit, este frumos. Dar diminutivele « gratuite », folosite fara cap si coada, la tot pasul, sunt mai mult decat enervante, sunt vomitive. Cel putin in cazul meu, produc efectul contrar. Nu poti decat sa ma indepartezi daca la trei cuvinte, unul este diminutiv. Folosite cu sens, ele au un rol extraordinar. Uneori, folosind un diminutiv, reusesti sa « diminuezi » importanta faptului, gravitatea sa. Sau importanta persoanei. Daca te adresezi unui om folosind « copilas », e clar cat de in serios il iei, nu? 🙂 Si toate astea fara a deveni nepoliticos, agresiv sau a incalca bunele maniere. Diminutivele sunt bune, ca de aceea au fost nascocite. Excesul, insa, ca majoritatea exceselor, e nociv.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam « Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa« )… Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm. Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉 Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele. Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂 Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It