pustiire

Eu nu regret niciodata, dar absolut NICIODATA lucruri pe care consimt sa le dau (fie ele imateriale sau materiale), ca sa inteleg anumite alte lucruri, si sa trec mai departe. Chiar sunt recunoscatoare pentru intelegerea aceea, e o lectie. Si fiecare lectie are un pret. Pe care consimt sa il platesc, este fair. Nu ai in viata asta ceva, fara sa dai nimic, pe o parte sau pe alta. {zice francezul: « on n’a rien, sans rien »} Si nu, nu-mi trece prin cap sa reprosez  niciodata nimic, nici timpul, nici investitia de suflet, nici banii (in cazuri banesti– am avut recent o experienta), nici gandurile. Nu reprosez, cum sa reprosez? viata are un curs… si tragem niste concluzii. Fie ca nu ni se potriveste ceva, fie ca e pentru mai tarziu, fie ca de fapt, ce sa vezi, parca nu asta doream…. Asta inseamna sa fii « bun » jucator, adica onest si cu spirit de competitie. Intelegi din orice situatie, si extragi ce ti se potriveste… Nu, n-as reprosa niciodata pretul platit (indiferent de moneda), ca sa progresez. Chiar daca ma adun din farame, chiar daca necesit pansamente si zacut in pat, si plansete, si durere. Apreciez ca avansez, si am responsabilitatea si constiinta celui angajat in joc, de bunavoie si nesilit de nimeni. De aia nu voi intelege de ce nu ma lasi niciodata sa trec mai departe, lasandu-ma sa vad ca nu ne potrivim. Da-mi voie sa « uit de tine », elibereaza-ma. Lasa-ma sa nu ma mai gandesc. Sa apas butonul de « Skip this » 🙂 Incearca-ma si arunca-ma. Uzeaza-ma sau recicleaza-ma. Vii si pleci, si nu stii cate ravagii faci in mine. Cum ma faci sa infloresc si cum ma pustiesti apoi. Ma urasc sa ma vad atat de abuzabila, atat de la indemana intamplarilor, atat de dependenta. Lasa-ma sa vad ca nu ne potrivim. Ca am incercat si nu suntem compatibili. Frate, frate, incercarea n-are moarte. Dar nu, tu nu vrei. Tie ti-e teama sa ma pierzi. Nu intelegi, sau nu stii ca ti-ai castiga, in mine, un prieten pe viata.  Nu numai ca n-as fi suparata, dar ti-as fi oarecum macar o amica buna, macar in virtutea anilor de cand stau aici, si a faptului ca ai avut curajul sa incerci. Nu te-as parasi, ca tot aici sunt, zau, cum sunt de atatia ani. Te-as respecta si mi-ai fi drag, foarte drag. Nu as ramane aici amoros, dar ti-ai castiga o prietena solida. {crede-ma ca cine ma are prietena, nu regreta, nici cei de 30 de ani, nici cei de 3 ani}. Acum nu-ti sunt nici iubita, nici prietena, nici cal, nici magar, si numai extremismul din mine, nebunia, slabiciunea, combinate cu o ambitie extrema, au facut sa mai fiu aici. Sigur ca te iubesc. Si nu ma joc cu cuvintele astea, n-am 15 ani, sunt constienta si responsabila de ceea ce zic. Dar daca nu se poate, pot sa inteleg ca nu se poate. Da-mi voie sa te uit, da-mi voie sa pasesc dincolo. Elibereaza-ma. Sau omoara-ma. Sau fa-mi dracului ceva!…

Am inchis computerul asta seara, am stins lumina. Desi e tarziu, un gand nu-mi dadea pace. L-am redeschis. Si l-am redeschis pentru ceva, insa fac altceva 🙂 Recte, scriu ce cititi acum. In aceeasi ordine de idei, mi-am deschis telefonul « principal ». Care, desi e principal, sta inchis cam de la inceputul verii, cu mici intreruperi, pentru ca vreau sa-l portez inapoi in reteaua lui initiala, si inca n-am facut-o. Redeschizandu-l, m-am gandit cati oameni m-au cautat azi pe el, si nu au gasit nimic…. Si m-am gandit la sms-urile care nu mai au loc in memorie. Si atunci, le-am redeschis pe unele, vechi, vestigii ale unor timpuri, si le-am sters… Asa, nemilos si brusc, le-am trimis in neant. Le-am retezat. Am sters momente specifice. Le-am aruncat in abisul negru, fara cale de intoarcere. Le pastrasem pana acum, nici eu nu stiu prea tare de ce… Nici nu le reciteam, unele din ele imi fac inca rau. Altele imi fac bine, dar de fapt tot rau. Si…harst! Retezare. Loc pentru noi mesaje, la propriu. Loc pentru noi senzatii, momente, sentimente, trairi, de fapt. Loc pentru regenerare. Cicatrizare, si refacere. Am, acum, un sentiment de golire. Ma simt cumva pustiita, desi toata ziua de azi m-am luptat sa fiu tare, sa fiu fericita. Sau macar sa par. Cum spuneam… nu e putin lucru sa pari in regula. Sa pui un picior in fata celuilalt… Sa mergi, drept, nesovaielnic. O, da. Si e trecut de 4 dimineata. Ceasul meu va suna la 6.45. In prea putine ore, minute. Nu ma simt in stare sa fac aceleasi gesturi, sa par la fel de sigura, in atat de putin timp… Hm. Si totusi, inca nu pot sa dorm. Ca un cutit in inima, ca un gol in stomac, ca o arsura pe creier.  Dorul de tine, da. Nu te recunosti oglindit in mine? In dorurile si senzatiile mele? In golul din mine, unde incapi, (culmea!), fix tu, ca si cand acel gol ar fi fost construit pentru a fi umplut doar de tine, piesa lipsa din puzzle-ul vietii. Noapte buna. Buna? Noapte? Dor de tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It