oboseala

Am obosit. Eu, cea pe care apropiatii o catalogau de « femeia bionica ». Eu, cea gata oricand sa iasa si sa plece oriunde, sa stea oricat, sa rada decat sa doarma, (somnul e pentru mai tarziu sau pentru niciodata). Eu, aia care inghitea kilometrii de asfalt, care pleca pe nepusa-masa pana la Satu-Mare si retur, nedormita. Mi se pare ca functionez pe strictul minim, au ralenti, economisindu-ma, Dumnezeu stie pentru ce, si e contrariant, caci n-am fost niciodata adepta modului « auto » sau « eco », dimpotriva. Am trait intotdeauna pana la capat, cu furie in acum, fara gandul la maine, sau macar la altadata. Sunt obisnuita sa ard intens, nu inteleg flacarile mici…. Si ma mir de mine. Traiesc de cand ma stiu cu piciorul pe acceleratie, si nu prea ma inteleg acum, au ralenti. Nu e de azi, starea, nu m-as fi repezit sa o cataloghez. Are cateva saptamani bune, si nu pot sa ma prefac ca nu o vad, ca nu o simt. Ca nu ma vad, ca nu ma simt. Nu ma recunosc, dar sunt obligata sa recunosc (pactul de sinceritate pe care-l am cu mine). Ma simt aiurea, nu mai scriu, iar asta e semn rau, cum am zis aici. Tacerea este chircire, nu inflorire. Iar in jur, este primavara, asa capricioasa si lacrimogena cum este ea. E verde si cu flori, iar eu parca nu ma bucur de ele asa intens ca de obicei. In alti ani, o floare ma bucura pana la lacrimi si ma « drogam » cu mirosul ierbii proaspete. In perioada asta parca si emotiile s-au diminuat. De fapt numai unele. Cele sentimentale sunt acolo, ca oricand. Am obosit. Si parca nu mai am noima. Parca e, de fapt parca sunt absenta. Parca noima a ramas undeva acolo, risipita. Undeva, consumata, in prea plinul de suflet pe care l-am dat in ultimii ani. De cateva saptamani e ciudat. S-a terminat o etapa, mi-a revenit zambetul, insa parca-s golita. Nu ma recunosc asa. Si nu ma plac. Sper sa-mi vina si mie primavara, ca sa infloresc, imbobocirile acelea  de candva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite » Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂 26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila.  Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand. 26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul. Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata. 26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri. 27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu. 27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai…

Iubirea e singurul lucru adevarat, e singurul lucru care ramane, e singurul lucru care conteaza. Oricat de greu ar fi, oricat de multe dificultati ar contine ziua, iubirea te scoate din gandurile tale si te duce in poveste. Te poate insenina, te poate ridica. E bine si cald in jur. Si parca nici ceața nu e ceață, parcă nici iarna sau griul din jur nu mai sunt asa apasatoare, parca nici stresul si lucrurile complicate pe care trebuie sa le gestionezi, nu mai sunt asa grave… Sa privesti in ochii omului iubit, sa-l tii de mana, sa il asculti, sa ii spui o poveste, sa razi impreuna cu el, risipeste tot raul inconjurator, alunga oboseala, ridica norii. Iubirea e un curcubeu in si peste suflet, e un joc de lumina si culori, este caldura si bucurie, este intensitate si tremur. Iubirea este raspunsul la orice intrebare, trecuta, prezenta si viitoare, si singura certitudine care conteaza cu adevarat. Iubirea e viata cu prioritate. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu ti-am spus, datorită ție zâmbesc. Ai fost atât de cald, de alături, de amuzant, de atent, încât, dincolo de oboseală, de alergături, de muncă intensă, de preocupări și tensiuni, mi-a revenit zâmbetul. Un surâs larg, nedisimulat, netrișat (de altfel, habar n-am să trișez, și nici nu cred că pot să învăț). Si nici n-am chef sa invat, de altfel, nu-mi bat capul, precis nu pot. M-ai surprins într-o escaladă plăcută a lucrurilor, o cascadă neașteptată cu bucurii. M-ai luat pe neasteptate, prin surprindere, e minunat, pe o scara a miracolelor. Și am surâs. Pentru acest surâs, îți mulțumesc adanc. Dar știi deja, căci tu știi tot. Si pentru asta inca, iti multumesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It