scris

Mona, o prietena draga, m-a provocat sa raspund la niste intrebari. Am o stare ciudata si inchisa de cateva zile, de blocaj  (de ne-scris), dar pentru ca mi se pare prea nepoliticos sa nu-i raspund intr-un termen rezonabil (deja am intrat in a doua zi), iata: 1. Cand ai inceput sa scrii in online? La inceputul lui mai 2009, daca e vorba de blog. Daca e vorba de altceva, demult, caci sunt jurnalist, din 1995. Opt ani am scris pe IT si comunicatii, deci cu online-ul stau binisor 🙂 Dar vorbind strict de blog, in mai 2009. Atunci am participat la un concurs de gatit in aer liber. Mi-a placut atat de mult ideea incat am vrut sa merg. Deoarece am luat si premiu cu ce am gatit, am dorit sa povestesc prietenilor mei (celor care nu au putut veni) toata tarasenia si sa le arat fotografii. Atunci, cel mai simplu mi s-a parut sa fie online ca sa rezolv totul trimitand un simplu link. Nicidecum nu aveam de gand sa fie blog, nu ma atragea ideea, nu doream sa scriu online. Si habar n-am de ce am continuat. Poate pentru ca oamenii mi-au spus ca tare le e drag sa ma citeasca si din alta parte decat din ziare. Ce-i drept, blogul ofera o alta libertate, pot scrie cu alt fel de scriitura decat in presa economica. Sunt, de altfel, colegi din presa economica, carora le multumesc ca si-au facut blog. Fara acest lucru, n-as fi stiut ca au condei, ci doar ca sunt buni jurnalisti (fler, corectitudine, principii de strangere a informatiei, scriitura clara corecta). 2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog? De scris, eu scriu de cand ma stiu. Scriu cum respir. Daca n-as mai scrie, m-as ofili. De cand ma stiu scriu scrisori celor dragi, chiar daca ii vad zi de zi. Pentru ca pentru mine, nivelul scris si nivelul vorbit comunica lucruri complementare, in moduri diferite. Imi place sa scriu, si dincolo de scris, fara, n-as mai exista. Daca maine ar veni cineva si mi-ar interzice sa scriu pe viata, sigur as muri. Asa ca pe blog, online, sau in computerul meu, offline, eu scriu. In plus, observ, cu placere, ca oamenilor le place mult ce scriu. Mi-au spus (multi dintre ei) sa scriu o carte. Vroiam demult sa fac asta, dar in alta limba, in franceza. Pentru ca oamenii ma roaga, si mi se pare ca le datorez cumva asta (le-am creat nevoia), voi scrie si in romana, carti. 3. Cum reactionezi la comentarii negative? Nu am avut inca. Dar daca as avea, probabil ca nu le-as lasa sa apara. Mi se pare ok contradictia, dar nu lipsa respectului sau injuriile. Depinde ce intelegem prin « comentarii negative ». 4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit? N-am avut o idee initiala. Asa cum am spus mai sus, n-aveam de gand sa-mi fac blog, nu ma atragea deloc ideea. Ca si jurnalist de IT si comunicatii am stiut foarte devreme despre bloguri,…

De cand ma stiu, n-am ezitat sa declam ceea ce iubesc. La mine, durerea e muta, ma chirceste, ma inchide. Iubirea insa ma face sa cant, este motorul si energia vietii mele, este carburantul meu… Eu imi rostesc si declar iubirea. Dar, conform unui studiu,  « numarul oamenilor care vorbesc despre ceea ce urasc e mai mare decat numarul celor care vorbesc despre ceea ce iubesc. » Intr-un inventar non-exhaustiv, as putea nota: iubesc mintile sclipitoare, umorul fin, dialogurile inteligente, rasetele, cartile, scrisul, toti centimetrii patrati ai barbatului iubit, mangaierile, aroma corpului sau, ciocolata, cafeaua, vinul alb sec, soarele, vara, trandafirii, muzica, pantofii cu toc, rochiile, bronzul, parfumurile, bananele, sa gatesc, obloanele dupa-amiezelor, saruturile, viteza, culoarea rosie (nu la semafor), tangoul, otrava (aceea), sinceritatea, plimbarile pe jos, nisipul fierbinte, marea, lavanda, livezile de maslini, viile, Provence, New York-ul, mirosul de primavara, mirosul de iarba, baia de la miezul noptii in Mediterana, trifoiul, mirosul gelului de dus pe pielea mea proaspat spalata… bucuriile simple, adica 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa « respire » acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale. Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident. Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. « Am murit deci exist », asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila. Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. « E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa ! » Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang. Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa. A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand intri intr-o casa, in vizita, nu te apuci sa zugravesti peretii, nici sa schimbi draperiile sau canapeaua. Iti plac sau nu, nu le modifici, si nici nu sugerezi acest lucru proprietarului casei decat daca ti se cere parerea, sau daca e casa unui prieten foarte bun. Nu schimbi, de asemenea, nici aranjarea in spatiu a mobilei. Nu schimbi nici macar apa la flori. Iar daca misti un scaun, il asezi la locul sau dupa ce te ridici. In acelasi mod, nu vii sa ii spui cuiva ce sa scrie pe blogul lui, in contul lui personal de Facebook, in profilele sale personale de pe internet. E teritoriul fiecaruia, si-l administreaza fiecare cum crede de cuvinta. Are drept de viata si de moarte pe teritoriul respectiv. Taie si spanzura, decide unilateral, si asa e logic. La el acasa, fiecare este Dumnezeu. Nu poti sa vii sa-ti dai cu parerea nici despre ce ar trebui sa posteze, nici despre ritmul postarilor (« scrii cam des« ). Scriu cand vreau eu, si ce vreau eu. Nu-ti place, nu citesti, simplu. Skip, si gata, problema e rezolvata. La ce serveste selectivitatea, liberul arbitru? Nu, nu ma poti obliga sa scriu cum vrei tu. Nici ce vrei tu. Nici cat vrei tu. E gresit pusa problema asa, si ma infurie atentatul la libertatea mea personala. Corect este sa nu citesti ce nu-ti convine. Reflectam la astea demult, si i-am pus la punct pe diversi in decursul timpului, care dadeau indicatii despre ce si cum ar trebui sa scrie alte persoane. Dar pentru ca subiectul a redevenit actual, intr-o discutie de azi, intre doua persoane, m-am gandit sa si exprim. Deci ia aminte: daca ti se pare ca ceea ce vezi seamana cu ceva ce nu doresti sa vezi, iar ochii tai se simt agresati, esti liber sa: a) nu citesti b) « hide » postarile persoanei care nu-ti convine (daca asta se petrece pe Facebook) c) unfriend. Nu poti indica, nici macar in gluma, ce sa posteze cineva in contul sau propriu. Ce inseamna asta: « Hai sa ne ocupam de lucruri mai interesante adica muzica« ? (indicatie pentru cineva care posta politic– si evident insotit de acuzatia ca « e campanie electorala« ) Asta am vazut eu azi dimineata, intr-o discutie. Hai sa fim seriosi. Dialogul civilizat si disputele sunt una, directivele de a scrie ceva mai degraba decat altceva in propriul tau cont sunt deja altceva. Fiecare considera folositor altceva. Fiecare crede relevant alte lucruri. Suntem subiectivi, si e normal sa fie asa. Fiecare are profilul lui propriu, in care posteaza ce si cum vrea, ca de aceea se numeste personal. Politica, muzica, bancuri, panseuri proprii, citate, pisicute, catelusi, prostii, orice. Nu cred, in continuare, ca trebuie sa indicam altcuiva ce ne-ar placea sa citim. Cred, mai degraba, ca fiecare posteaza ce doreste, iar trierea apartine ochiului cititorului. Acolo este filtrul. Daca tu consideri inutil/jenant/nefolositor /neavenit/nedorit/deplasat/scandalos/manipulator, nu citesti. Simplu. Si cu variantele mai radicale propuse mai sus. Mi s-a intamplat sa am in lista oameni care postau manele, sau care…