disperare

Sunt suma tuturor sinuciderilor mele surde, repetate, incapatanate. Sunt suma tacerilor mele impotente, necaracteristice si totusi, paradoxal existente.  Sunt suma lacrimilor mele deznadajduite raspandite in zari impasibile si glaciale. Sunt suma strigatelor mele in pustiu, a pustiu, deşert şi deşertăciuni necuantificabile. Sunt suma umbrelor pe langa care calc, sovaind, ca si cand le-as putea rani, ca si cand din ele ar sari oameni, ca arsi, sa ma priveasca dojenitor, sa ma apostrofeze sever ca poate le-am calcat pe inimi. Sunt suma pasilor spre niciunde, cautand nici eu nu stiu ce, in jurul geografiei sentimentelor, pe strazile din hărţile emotiilor mele, cartografiate precis si intens. Sunt suma gandurilor ascutite, infipte ca niste obiecte taioase, in fiecare din inimile pe care mi le desenez, imaginandu-mi ca ele zvacnesc. Sunt suma extirparilor bucatilor din mine, ca sa inlatur din minte, suflet si inima subiecte si obiecte, oameni si locuri, cuvinte si emotii, x-uri, y-uri si z-uri, a-uri si b-uri, cunoscute, desi comun numite « necunoscutele » unor ecuatii. Sunt suma disperarilor sumbre in zilele in care soare nu-i si mai ales cuvinte nu-s. Sunt suma zilelor « festive » in care nici nu deschid draperiile, ca sa ma adapostesc de oamenii sarbatorind, sa ma feresc de zgomotele de dopuri de sampanie care sar si sa ma izolez de exterior ca si cand lumina m-ar asasina. Sunt suma apelurilor telefonice la care nu raspund, desi le aud, si a sms-urilor carora mecanic le dau voie sa existe si pe care le validez cu un raspuns. Ca sa nu ma dea disparuta, sau, mai rau, sa ma considere nepoliticoasa. Sunt suma sangerarilor din absenţe constatate si notate si suma ranilor dureroase din doruri ridicate la puterea n. Sunt suma radicalilor din toate senzatiile resimtite, radicalilor din emotii si radicalilor din elanuri. Si radicalilor din radicali. Sunt suma tuturor operatiilor de scadere: de pierdere, de renuntare, de abis, de suferinta. Si-s suma renasterilor, reconstructiilor. Sunt suma iubirilor si suma zambetelor. Sunt suma daruirilor, a infloririlor, a inseninarilor si insoririlor, a imbobocirilor, a senzatiilor de verde si a senzatiei unice, pururi neincepute, de tine. Sunt suma silabelor cu care ma joc vorbindu-ti, scriindu-ti, visandu-te.  Toate semnele matematic pozitive, adunarile copilaresti ale momentelor de fericire.  Si-ntre paranteze, care de care mai complicate, acolade { }, drepte [ ] şi rotunde ( ), dar care au meritul ca apar întotdeauna în pereche, am pus momente precise: ce mi-ai spus prima data, cum am ras, cum m-ai privit, cuvintele tale, melodiile si filmele care-ti plac, rochiile pe care le purtam atunci sau atunci si pana si locurile tale comune.  Aducand la cel mai mic numitor comun acestea, ca si cand ar putea exista un « cel mai mic », cand vorbesti despre tremurul vietii. Si inca nu m-am apucat sa inmultesc, nici sa impart. As putea inmulti rasetele tale si momentele de liniste.  As putea inmulti florile de pe pervaz si razele jucause de soare. As putea inmulti norii. As putea inmulti gandurile bune. Glumele si jocurile inteligente de cuvinte. Paginile scrise. Valurile marii si firele de nisip cald pe care sa…

Desi sunt mandra ca sunt romanca, sa ne intelegem de la inceput, ca sa nu-mi sara in cap unul si altul, ma sperie din ce in ce mai mult unele trasaturi ale poporului meu. Despre unele am vorbit deja: incapacitatea de a actiona, lipsa de respect. Astazi m-a frapat disperarea pentru mancare. La jurnalul tv, o stire despre romanii care pleaca, dupa vacanta de vara, inapoi la munca in occident si care stau la coada in vama. La intrebarea reporterului: « ce v-ati luat cu dvs », aud ingrozita  ca si-au luat pui congelati « ca sa tina pana in Italia« . Pui congelati? S-au terminat puii in Italia? Doamne, ce disperati ne reprezinta in afara granitelor! Nici nu indraznesc sa-mi inchipui cum se comporta in viata cotidiana acesti oameni, pe care atat ii duce capul: sa care pui din Romania in Italia, in portbagajul de la masina. Mai urmeaza sa care cartofi, si nu m-ar mira sa aud intr-o zi si asta! Suntem o natie de disperati. E ca intr-un film de Kusturica. Problema e ca nu e film, ci jurnalul TV.  Apropo de aceeasi idee, cineva mi-a povestit urmatoarele: « In urma cu cativa ani, am mers la un training in Cehia. Eram un grup de vreo 30 de romani. Acolo am fost cazati intr-un bloc cu 12 etaje (apartinea de compania la care lucram). La 500 de m de blocul unde stateam, era un hipermarket (Tesco). Cand am mers acolo prima oara, am fost socati. Preturile erau extrem de mici. Magazinul avea program non stop, asa ca romanii cumparau mancare MASIV.  Ca sa ajungem la magazin, trebuia sa mergem pe langa o autostrada foarte circulata. Preturile fiind extrem de mici, grupul acesta de romani facea cumparaturi aproape continuu. Vedeai romanii cu caruciorul de la hipermarket pe trotuarul de langa autostrada, pana la liftul blocului. Cehii erau socati… La fel de socati au fost si cand au pus un automat de cafea in holul de la intrarea in bloc. De ce? Pentru ca nu se asteptau ca la orice ora din zi si din noapte sa fie coada la cafea. Bineinteles, toti erau romani. » Am fost absolut intristata de o asemnea poveste. I-am si vizualizat, la propriu. Ca furnicile,  fir continuu pe langa autostrada pana la bloc, zi si noapte. Cred  ca nici natiile cele mai flamande din lume nu fac asa ceva. Eu pot sa inteleg unele temeri si frustrari la cei care au trait penuriile din magazine, insa totusi ! Acestia, din poveste, erau niste oameni de un anumit nivel, probabil angajati la o multinationala, pentru ca au fost trimisi la training in strainatate, si firma probabil destul de importanta, caci avea bloc propriu… E infiorator. Ce motiv au oameni de 30-40 de ani, si de un anumit nivel social, sa faca asta ? Imi amintesc si de un amic, care acum cativa ani imi povestea ca se aprovizioneaza de la supermarket cu baxul de ulei, ca acasa are intotdeauna un bax intreg, neinceput,  si unul din care consuma. Iar daca  incepe…