moarte

Mi s-a intamplat des cand eram trista, sau aveam cauze de suparare care ma apasau, sa aud raspunsul: « Nu esti singura. » (care e trista, cum ar veni.) In ce masura faptul ca si altii sunt nefericiti trebuie sa ma faca pe mine mai fericita? sau sa ma consoleze? Dimpotriva, faptul ca si altii sunt tristi si suparati (ca au griji si-s apasati de ele, sau stari de spirit), nu numai ca nu ma face mai bucuroasa, dar ma intristeaza si mai rau (daca sunt apropiatii mei), si maxim m-ar putea lasa rece (daca-mi sunt indiferenti), desi e cam greu sa ma lase indiferenta tristetea si suferinta oamenilor (oricare oameni). Sigur ca atunci cand faci vizite de acest gen, simti asta: « sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. » Sigur ca asa este, si am simtit-o pe pielea mea de cateva ori, ca eu scriam cele de mai sus… Si sigur ca daca as avea puterea, as vindeca toti oamenii de toate bolile. Asta nu inseamna, insa, ca « ne batem » in dureri, si-n suferinte, nici ca incape comparatie posibila (ea insasi foarte indecenta). Da, sunt fericita pentru ca parintii mei sunt sanatosi si eu sunt sanatoasa. Sunt fericita pentru ca iubesc. Dar da, am si profunde perioade de tristete, din care nu numai ca nu ma scoate ideea ca « si altii au », ba dimpotriva, faptul ca si altii au, este chiar motiv suplimentar de tristete. Fericirea celor din jur ma insenineaza, bucuria lor ma lumineaza. In niciun caz nefericirile lor nu ma consoleaza… Si nici nu cred in grade de suferinta. Nu cred ca o tristete este mai « valabila » decat alta. Tocmai pentru ca starile fiecaruia sunt subiective, si ca fiecare le simte cu propria fiinta. Durerea are nuante diverse, atat de diverse cat si bucuria. Si in fericire suntem diferiti, si-n dureri suntem diferiti. Unii se bucura ca miros iarba si ca aud greierii (e una din bucuriile mele), pe altii asta ii lasa rece… Fiecare avem motive diferite de fericire, si nefericiri la fel. Si tot din subiectivitatea durerii:  durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice. Chiar daca ne amintim perfect ca am supravietuit unor imprejurari mai potrivnice, si iata-ne, vii, in picioare, mergand demn spre viitor, asta nu inseamna ca amintirea acelor dureri trecute, depasite temporal si moral, ne face sa ne doara mai putin acum. Stim doar ca nu se…

« Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii. » Alain de Botton- Eseuri de indragostit Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la « cum se termina »  este un soi de « drob de sare » sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani. Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa. Normal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la « dupa », in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne. Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie. Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine. Pentru mine, iubirea miroase a nemurire. « Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire« , asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi…

Cu moartea m-am intalnit intr-o joi de toamnă morocanoasa, gri si rece, pe la pranz, pe lângă Popa Nan. M-a luat prin surprindere. O simtisem cu o seara inainte, trecand pe aceeasi straduta. Am vazut instalate mese pe trotuar si copertine, dar n-am dat atentie. Daca as fi stiut ce se pregateste, as fi ocolit-o. Abia a doua zi la pranz, mi-a iesit brutal in cale, napadindu-ma de pe acelasi trotuar, punandu-mi piedica aproape. Era inconjurata de un alai de prost gust de oameni ciudati. Mesele erau pline, de aceasta data. La ele se bea (mult, dupa ceea ce se vedea pe mese, si dupa dispozitia mesenilor). Vin si lumanari. Lumanari si vin. Hidoasa, printre ei, moartea. Galagioasa, nu tacuta. Tarcata, nu indoliata. Cu masini si oameni claie peste gramada. Cu zumzet, alai si acordeon. Cel putin jumatate dintre participanti n-aveau niciun fel de durere sau tristete. Dar era rost de bautura, asa ca…. un bun prilej de socializare. As fi vrut sa trec mai repede, cat mai repede, sa am eventual ochelari de cal, caci sunt unele subiecte la care sunt « alergica », dar straduta e ingusta, masinile erau parcate una peste alta, nu se putea trece, iar o masina si un taxi cu ocupanti negri din toate punctele de vedere (si cerniti si colorati) incercau sa ma incalece, blocandu-ma in preajma unor scene indecente. Am evitat intotdeauna inmormantarile. Daca nu este inevitabil sau neaparat necesar sa fiu acolo, nu sunt acolo niciodata. Despre oameni vreau sa pastrez imaginea vietii, rasete, ochi senini, zambet si lumina, nu intunecare si intepenire. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It