moarte

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: « domnisoara? Asta seamana cu Timisoara. », ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r « rulat » erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. .. Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? « I love vaca ». Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care… Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii. Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva. Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap} ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el  Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si…

Mai multe lucruri m-au zbuciumat si pus pe ganduri zilele acestea. As fi vrut sa continui sa scriu despre iubire, asta cred ca simt cel mai bine, dar trairile cuiva din apropierea mea m-au interpelat. Pentru mine moartea este « singurul lucru grav in viata », asa obisnuiesc sa il numesc. Nu ma gandesc des la moarte. Aproape niciodata, de fapt. Nu traiesc cu teama de moarte, si, de altfel, oricat de nesabuit ar suna asta, mie nu mi-e frica de moarte. Mai binezis nu mi-e frica de moartea mea. Deloc. Mi-e, insa, cumplit de teama de moartea celor dragi, nu vreau nici sa formulez o miime de gand in directia aceea. Dar pentru ca din nefericire moartea e un subiect prea actual, si pentru ca una din prietenele mele m-a rascolit prin lucrurile pe care le traia…. Ea se teme de moarte si isi doreste sa stie unde ne ducem. Si ca mergem undeva. Si ca ne amintim ce am facut aici. Sincer, mai conteaza? Viata e acum, aici. Apoi, ei, o sa avem tot timpul sa vedem ce este dupa, sau daca este ceva dupa. Am tot incercat sa-i repet asta. Ce conteaza dupa? (pentru protagonistul principal. Caci pentru restul…. repet, pe calea asta nici nu vreau sa gandesc) Eu ma consider credincioasa, insa nu cred {nu neaparat} in viata de apoi. Nici nu zic ca nu cred ca este. Pur si simplu nu este un subiect. Viata e acum. Viata de apoi… om vedea, la timpul potrivit. In plus, eu cred ca acele concepte de rai si iad au fost inventate pentru ca oamenii nu erau suficient de morali cat sa fie buni si fara fluturarea unei recompense (viata de apoi in rai), sau a unei pedepse (viata de apoi in iad). Eu nu am nevoie de promisiunea raiului ca sa fiu buna, si nici de amenintarea iadului ca sa nu fiu rea. Ma straduiesc, cateodata imi iese mai bine, alteori mai putin bine, sa fiu mai buna in fiecare zi. Si mai constienta, mai civica, mai atenta. E trist ca la 20 si ceva de ani sa te gandesti la moarte si la dupa. Hai sa le luam pe rand. Hai vezi cum traiesti azi, cum iubesti, cum esti bun azi. Nu dupa moarte, intr-o eventuala « viata ». Prietenul meu cel mai bun spune ca daca nu cred in viata de apoi, nu-s credincioasa. Eu nu vad lucrurile asa. Nu cred ca Dumnezeu este o fiinta atat de simplista, si ca nu masoara lucrurile in intregime. De aceea mi-a fost cumva mila/groaza de spectacolul dat de unii din cei care au stat la coada la moaste saptamana trecuta. In urma lor a ramas multa mizerie pe spatiile verzi. Hartii, pet-uri, cutii de aluminiu, pungi. Adica Dumnezeu nu incepe asa? prin a dori ca tu sa fii un bun crestin, iar asta se manifesta si prin grija pe care o ai de mediul inconjurator, prin civismul de a nu arunca hartii pe jos, si prin grija fata de cel de alaturi?…

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil. Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara. M-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.am murit putin cate putin. Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator. si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It