stari

Am, întipărit pe suflet și pe buze, indelebil, surâsul unic pe care numai tu mi-l poți aduce, și pe care nimeni și nimic nu mi-l poate sterge. Sunt asa, unele lucruri bune, care te scot din stari urate, dincolo de care pare a nu mai fi nimic. Starile acelea negre, ca un fel de capat, si nici macar acel capat destinatie, ci un capat urat, o fundatura, un impas, o intrerupere. Am traversat (si parca mi-e teama sa zic la trecut) una din ele (din aceste stari) si de curand. Si stiu ca ma pandesc dupa colt, sa ma inhate la un moment de neatentie, sau de oboseala, sau de… teama. Dar acest suras, unic, irepetabil, imposibil de copiat sau de provocat in alt fel, este cea mai mare bogatie, cea mai frumoasa liniste. Surasul pe care mi-l aduci. Iar una din cele mai importante abilități in viata este sa știi sa-ti gestionezi dorul. Uneori te ucide, alteori te usuca. Si trebuie sa stii sa-l domesticesti, sa-l imblanzesti, sa traiesti cu el, sa dozezi prezenta pentru a suplini absentele. Nu pot sa spun ca excelez in asta. Am decriptat si inteles perfect mecanismul, insa de la asta pana a aplica perfect in practica…. este uneori greu.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi s-a intamplat des cand eram trista, sau aveam cauze de suparare care ma apasau, sa aud raspunsul: « Nu esti singura. » (care e trista, cum ar veni.) In ce masura faptul ca si altii sunt nefericiti trebuie sa ma faca pe mine mai fericita? sau sa ma consoleze? Dimpotriva, faptul ca si altii sunt tristi si suparati (ca au griji si-s apasati de ele, sau stari de spirit), nu numai ca nu ma face mai bucuroasa, dar ma intristeaza si mai rau (daca sunt apropiatii mei), si maxim m-ar putea lasa rece (daca-mi sunt indiferenti), desi e cam greu sa ma lase indiferenta tristetea si suferinta oamenilor (oricare oameni). Sigur ca atunci cand faci vizite de acest gen, simti asta: « sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. » Sigur ca asa este, si am simtit-o pe pielea mea de cateva ori, ca eu scriam cele de mai sus… Si sigur ca daca as avea puterea, as vindeca toti oamenii de toate bolile. Asta nu inseamna, insa, ca « ne batem » in dureri, si-n suferinte, nici ca incape comparatie posibila (ea insasi foarte indecenta). Da, sunt fericita pentru ca parintii mei sunt sanatosi si eu sunt sanatoasa. Sunt fericita pentru ca iubesc. Dar da, am si profunde perioade de tristete, din care nu numai ca nu ma scoate ideea ca « si altii au », ba dimpotriva, faptul ca si altii au, este chiar motiv suplimentar de tristete. Fericirea celor din jur ma insenineaza, bucuria lor ma lumineaza. In niciun caz nefericirile lor nu ma consoleaza… Si nici nu cred in grade de suferinta. Nu cred ca o tristete este mai « valabila » decat alta. Tocmai pentru ca starile fiecaruia sunt subiective, si ca fiecare le simte cu propria fiinta. Durerea are nuante diverse, atat de diverse cat si bucuria. Si in fericire suntem diferiti, si-n dureri suntem diferiti. Unii se bucura ca miros iarba si ca aud greierii (e una din bucuriile mele), pe altii asta ii lasa rece… Fiecare avem motive diferite de fericire, si nefericiri la fel. Si tot din subiectivitatea durerii:  durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice. Chiar daca ne amintim perfect ca am supravietuit unor imprejurari mai potrivnice, si iata-ne, vii, in picioare, mergand demn spre viitor, asta nu inseamna ca amintirea acelor dureri trecute, depasite temporal si moral, ne face sa ne doara mai putin acum. Stim doar ca nu se…

Azi mergand prin oras, m-am tot gandit la tine. O mie de lucruri, o mie de detalii pe care le priveam imi aminteau de discutii cu tine sau de lucruri care-ti plac. Priveam lucruri expuse la targul de toamna, « cu dichis », si ma gandeam la o multime de cuvinte si de amintiri. Ca si cand fiecare dintre lucrurile mangaiate cu ochii avea o legatura cu tine. Sau poate ochii mei le cautau inconstient doar pe cele care aveau legatura cu tine.  Si le gaseau… Te simt tulburat de cateva zile… Si  nu ma insel, simt starile. Firele invizibile… Iti traiesti starile si-mi pare rau ca nu pot fi langa tine in momentele astea. Sper sa revii, senin si cu gandurile limpezite…. Mi-e dor de rasul tau, de lucrurile nostime, inteligente, frumoase pe care le spui. Mi-e dor de tine. Nu mă lăsa mult să-mi fie dor! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am vrut sa scriu ceva, aveam de fapt multe « subiecte ». Ajunsa in fata laptopului, nu pot, sunt blocata. Au fost niste zile stranii. Am evadat ca sa ma pot odihni. Stiu ca vine o toamna intensa si un an complicat. Nu ma sperie, dar vreau sa le abordez odihnita, cu seriozitate, sa ma pot implica pana la capat. Am evadat, deci. M-am dus, crezand ca gasesc liniste. Era relativ liniste, de fapt era mult mai agitat decat ma asteptam si-mi doream. Chiar vroiam ceva foarte retras. N-a fost sa fie anul asta. In fine, una peste alta, in fata mortii, n-am cuvinte. Si dincolo de asta, am stari stranii. Nu sunt buna de nimic. Am crezut aseara ca e ceva temporar, ca daca am sa dorm, va fi bine dimineata. Inca nu e. Nu ma pot concentra la ceea ce am de facut, si stiu exact ce se va intampla: va deveni foarte urgent, din vina mea. Nu pot nici sa scriu. Azi e o zi mai complicata, dar e complicata de cateva zile, daca ma pot exprima asa. Si va mai fi complicata aceasta zi inca mai multe zile dupa. Numai daca n-as avea intiparite in minte cuvinte si lucruri si date! A scrie despre faptul ca nu scrii. Ar putea fi interesant, absurd, artistic. Ar putea fi intr-un fel. Dar uite ca nu e nici macar asa, pentru ca sunt secatuita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It