laptop

Nu vreau sa îmi amintesc unde eram acum un an. Sa mi se taie capul. In rest, sa traiasca Vaio, a implinit un an. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiti aia cu chelului tichie de margaritar? Asa sunt eu cu tableta, pe cuvant daca-i gasesc locul intre telefonul mobil si laptop.  M-am « potcovit » cu ea, intr-o vizita la Vodafone, acum o luna, cand, eu, spaima telefoanelor (am al patrulea telefon in mai putin de 12 luni, din motive de spart display-ul). Ma rog, cum m-am potcovit cu ea e subiectul unei alte postari, ca merita. Sa revenim. Cu toata bunavointa, tabletei nu-i gasesc locul. Deja desktopului nu-i mai gaseam clar demult locul, sa fie niste ani de cand nici butonul de ON nu l-am mai apasat… Se invecheste tehnic stand degeaba, a fost o investitie proasta, nici nu stiu de ce l-am cumparat… Noroc ca avea 4 giga memorie, ceea ce, cand l-am cumparat, era foarte mult… si ceea ce-l face sa nu fie atat de deplasat. Dar eu intre telefon si laptop nu gasesc deloc locul tabletei. Nu-i vad sensul. Pentru mine, tableta este un telefon mobil mai mare si atat.  Un telefon mobil chiar prea mare. Adica nu exista nimic ce sa pot face pe tableta si sa nu fi putut face pe telefon. In schimb, exista lucruri pe care le pot face pe laptop, si nu sunt posibile sau comode nici pe telefon nici pe tableta. Pe scurt, nu ma ajuta cu nimic. Spuneam, zambind, acum cateva zile: tableta e buna pentru cei care nu cuvanta. Da, daca preponderent citesti pe internet, sau vezi clipuri, etc, daca esti, cu alte cuvinte, mai mult receptor si nu emitator, tableta e buna. Dar daca scrii mult, sau lung, daca faci chestii care implica manevre, tableta e la fel de incomoda sau inutila ca un telefon. Tot in laptop sta salvarea. Pe cuvant daca inteleg ce cauta in viata mea. Sigur, e draguta, e usoara, e capabila, dar n-aveam nevoie de ea 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intotdeauna mi-a placut sa conduc noaptea. Insa 5 dimineata, nu mai e deja noapte… 5 dimineata, sambata, capitala. Asta imi aduce aminte si de melodia « Il est cinq heures, Paris s’eveille » a lui Jacques Dutronc. Numai ca o parafrazez cu: « E ora 5, Bucuresti se trezeste« . Sunt 6 grade in exterior, 25 de grade in masina. Oameni zgribuliti in statiile de autobuze sau tramvaie, oameni mergand pe trotuare… Tramvaie goale, duduind pe sine. Masini de gunoi. Masini cu oameni care pleaca spre treburile zilei, sau masini cu oameni care se intorc de la petrecerile serii de vineri. Taxiuri. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Scrasnete de cauciucuri, in incercarea de demaraj rapid. Camioane de aprovizionare cautand cai de acces. Troleibuze ca niste uriasi gandaci cu antene care se taraie agale, cu pantecele din burduf inca gol. Louise Attaque, Zazie, Mylene Farmer, Jean Jacques Goldman cu mine, la mine in masina, ma mai salveaza de imaginile dimprejur. Imaginile mele mentale frumoase  ma izoleaza de acest exterior, pe care doar il observ cu coada ochiului. Semafoare rosii. Ma opresc. Ma gandesc. Fredonez in minte cantecul de dragoste pe care as vrea sa i-l cant. Semafoare verzi. Pornesc. Accelerez. Un chef de a ajunge cat mai repede acasa, desi stiu ca nu am sa dorm imediat. Stiu deja ca am sa vreau sa scriu. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Inconjurul blocului, parcare, lift, usa casei. Laptop, cuvinte, senzatii, trairi intense, cuvinte iar… se apropie deja 6 dimineata. Si daca nu dorm, pe el cand il mai visez? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It