dureri

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma batea demult gandul sa scriu asta, dar o tot amanasem, din cauza referirii la sex 🙂 Glumesc un pic 😉 Cred ca nu exista femeie care sa nu fie la un moment dat in viata ei (cel putin o data) agasata de faptul ca in jurul ei, raspunsul universal, la orice framantare, durere, intrebare, la orice problema, la orice circumstanta a vietii, este sexul. Ba mai mult, este raspuns si este si cauza;  astfel, atunci cand esti obosita, nervoasa, agasata, nemultumita, esti automat ne…. Ca si cand sexul ar putea rezolva absolut orice. Ambrozie universala, elixir de viata si de moarte, licoare magica, remediu atotputernic, sexul poate sterge toate problemele, toate durerile, toate frustrarile, toate incercarile. Evident ca nu. E o analiza prea simplista. Ar fi prea usor ca toate sa se rezolve prin sex, oamenii ar fi toti foarte fericiti, ca pana la urma nu-i asa mare filosofie sa faci asta 🙂 Nu neg importanta si virtutile sexului, evident, nu neg rolul sau in interactiunea dintre oameni. Este esential si are rostul sau. Ma revolt doar impotriva raspunsului (prea intrat in obisnuinta), banalizat, de: « ia cu sex ». Pai nu, din pacate nu totul se rezolva asa, si nici nu vine totul de aici… Ar fi prea usor daca dilemele profesionale s-ar rezolva asa. Daca problemele morale s-ar rezolva asa. Daca rascrucile la care trebuie sa o iei in dreapta sau in stanga ti-ar deveni mai clare asa, daca sexul ti-ar fi busola. Unde mai pui ca, in general, femeile, cand sunt preocupate cu adevarat si framantate, reusesc cu greu sa intre si cu mintea in « sport ». Si ramane strict un simplu exercitiu, fara mari virtuti. Si cred ca si la barbati e la fel. Doar ca diferenta e ca barbatilor nu le recomanda nimeni sexul ca raspuns universal valabil 🙂 Ferice de ei :)) ps. ia sa vezi cati prieteni mi-am facut cu asta :))) o parte care vor presupune ca sunt acrita, nebagata in seama, etc. Alta parte care vor presupune ca-s ipocrita… Nici una nici alta, oameni buni. Pur si simplu viata e mai complicata decat o partida de sex. Care nici ea nu e simpla, cateodata 🙂 Si mai e ceva, barbati (prietenii mei cei mai buni sunt baieti, in general): stiu ca o parte din femei v-au mintit (fara sa clipeasca) ca au orgasm cu voi (numai cu voi), si ca acest orgasm matura orice grija din mintea lor. Este doar o minciuna. Asta nu inseamna ca daca ele au probleme, voi nu puteti nimic pentru ele. Puteti, sigur ca puteti. Dar, uneori, o strangere de mana, o privire, o stragere in brate, o ureche care asculta, un umar ca sa-si plece capul, este mai important decat un moment fortat de sex, care oricum nu rezolva marile dileme ale lumii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin…

Sigur, v-am lasat sa va uitati pe gaura cheii in viata mea. A fost asa, ca un voyeurism consimtit de mine… Am spus lucruri despre mine, chiar si criptice, franturi din ceea ce traversam, am lasat sa izbucneasca revolte, am exprimat bucurii. Am inflorit, am stralucit ca o stea uneori, alteori m-am stins, sub potopul de lacrimi, pierzandu-mi pana si cuvintele. Mi-am deschis petalele si pistilul, ca intr-o daruire fara margini, m-am bucurat mult, m-am copilarit, mi-am lasat nebuniile sa razbata la suprafata, mi-am desenat zambetele, mi-am lasat lacrimile sa curga, durerile sa apara, enervarile sa transpara. Am iubit, cand voi ma priveati. Am cantat si am ras, cand voi ma priveati. Am scris, cand voi ma priveati. Nu, n-am urat, pentru ca nu stiu sa urasc, nici in intimitate, nici privita. M-am intristat si voi inca ma priveati. M-am demachiat sub privirile voastre. M-am dezbracat si m-am imbracat in alte si alte costume. Mi-am impletit parul. Dar m-am si despletit, gest foarte intim. Am fost ades, descoperita ca Eva. V-ati uitat la mine cand imi era bine si cand imi era rau. M-am dezgolit intr-un fel, sub ochii vostri, care ma priveau avizi, pe gaura cheii. M-ati masurat si m-ati cantarit cu privirile prin gaura cheii. Acea gaura a cheii ramasa deschisa cu voia mea. Stiu ca ati crezut ca nu constientizez. Si totusi, n-am scapat niciodata din vedere acea gaura a cheii prin care ma priveati. N-am uitat nici ca e acolo, nici ca voi sunteti dincolo de ea, posedandu-ma violent prin intermediul atator mii de priviri hulpave, pangarindu-mi sentimentele sau lacrimile. Nu, nu mi-am calculat gesturile. Am fost naturala, in ciuda privirilor voastre violatoare ale intimitatii mele. Dar va dadusem voie, si nu uitam asta niciodata, imi asumam alegerea matur si responsabil. Ei bine, intr-o buna zi, a fost altfel. Cum altfel? Pai altfel. Pur si simplu, am astupat gaura cheii. Pur si simplu, intr-o dimineata, dintr-un simplu gest. Fara sa se fi intamplat ceva anume. Fara vreun resentiment. Pur si simplu, n-am mai cautionat voyeurismul vostru, pe care [recunosc sportiv] vi l-am intretinut pana atunci.  Nu, nu-s ipocrita, stiu, am avut acea gaura a cheii deschisa spre viata mea. Cu voia mea, da. Bun, si intr-o zi, brusc, am inchis-o. Stiti ce s-a intamplat atunci? Haideti, ca stiti… nu va prefaceti! Ati inceput sa protestati. Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit « furati », frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, « fara tine e gol ». Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum…