moarte

« Viata e un film. Moartea e o poza. » Da, imagine nemiscata, non-cinetica. Ma gandeam ca doar lumina e miscatoare si-n poza, e « vie » si-n fotografie…. Omul, insa, nu-i lumina… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Uite asa o sa ne bantuim pana la moarte.  Care moare primul a castigat :)))))))))))))))) ps. si declinarea blestem: « bantui-te-aș dincolo de timpuri » numai criminalii se intorc la locul faptei 🙂 respectiv, tu… eu…  desi m-ai lasat insangerata, si nu de la natura feminina 🙂 m-am radicalizat. Rusine, EB 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina. Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca « un patratel », si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata. Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt. Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic. Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…