subiectivism

Eu ma feresc de a presupune cum as fi daca as fi pusa in situatii extreme. Tocmai pentru ca ele sunt extreme. Nu, nu imi dau cu presupusul cum ar fi daca as descoperi ca sotul meu e gay. Sau ca prietenul meu cel mai bun ar fi comis o crima. L-as ierta? L-as acoperi? L-as denunta? Sau niste grozavii despre apropiatii mei. Astea sunt fabulatii, reduceri la absurd. Ce vreau sa spun cu asta este ca atata timp cat nu esti tu insuti intr-o situatie extrema, e total neproductiv, utopic si lipsit de aplicabilitate sa-ti inchipui cum ai reactiona. Omul e foarte surprinzator, chiar si pentru sine insusi, chiar si cand crede ca se cunoaste. Nu poti stii niciodata cum reactionezi, de ce e capabila fiinta ta in extrem, in autoaparare, sau ce percepe ea ca se intampla. Nu poti sti daca durerea ta e muta, sau violenta, sau cu represalii, sau cu jale. Nu poti sti daca un extrem iti creaza agresivitatea sau, dimpotriva, te resemnezi. Este inutil sa iti dai cu parerea, cat timp nu ai strabatut situatiile respective. ps. dar da, durerea ta/mea e cea mai dureroasa, lacrimile tale/mele sunt cele mai sarate, nu a mai existat pe lume asa imprejurare, etc. Cunosc si eu subiectivismele astea, sunt om si nu-s nici straina, nici scutita de ele share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unul din primele mele « socuri » de adult a fost ca am constatat ca ieseam amandoi din aceeasi relatie, avand cu totul altfel de amintiri. Desi ieseam senini si ne-am iubit si dupa, fiecare retinuse altceva. Pentru fiecare din noi, accentele importante ale relatiei erau in locuri diferite, in momente diferite. Asa am simtit atunci, la 26 de ani, iesind dintr-o relatie lunga, de 7 ani jumate…  El retinuse mult amintiri fizice, eu, aproape deloc… Poate asa sunt barbatii, Dumnezeu stie, de fapt. Ma gandesc ca lucrurile se vad foarte diferit din unghiuri diferite. Fiecare retinem cu totul altceva dintr-o situatie. Ne emotioneaza, ne marcheaza altceva pe fiecare din noi. Traversam aceleasi intamplari si intelegem lucruri diferite. Si nu doar intr-o relatie, in viata, in general. Si, mai mult, ma gandesc ca ne amintim lucruri diferite… Ramanem cu impresii diferite, ca si cand am fi trait o alta relatie, o alta intamplare, o alta viata. Acum, am raspuns cuiva cu ceva ce, pentru mine, face parte din « amintirile noastre comune ». Dar in acelasi timp in care faceam gestul, m-am gandit ca nu e obligatoriu ca si el sa-si aminteasca acelasi lucru. Poate-si aminteste lucruri complet diferite, pe care eu nici nu le mai stiu. Pentru ca, de la 26 de ani, de cand am inteles ca ramanem cu lucruri diferite dintr-o relatie cat se poate de armonioasa (mai mult, din aceea, fuzionala), evit sa gandesc ca amintirile mele sunt si amintirile altcuiva, chiar daca le-am trait impreuna. E foarte posibil ca acel cineva sa aiba cu totul alte amintiri, intretaindu-le pe ale mele, si pe care eu sa nu le am. Si tot de atunci, de cand am inteles asta, incerc intotdeauna sa ma plasez si in locul celuilalt, sa incerc sa privesc situatia si cu ochii lui. Nu garantez ca pot, ca ghicesc, ca ma transpun. Dar incerc. Si, oricum, orice ar fi, iau in calcul ca viziunea mea si amintirile mele s-ar putea sa nu fie decat ale mele…. Si da, in sens filosofic, probabil e una din traducerile frazei: « orice am face, suntem mereu singuri. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It