ferma

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult. Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in « traditie »). Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la…

Am fost un copil cuminte. Mult prea cuminte. Nu numai ca si copil, dar si ca adolescent. Ca si copil inteleg din povestirile altora (caci nu am amintiri din copilarie), ca eram destul de ferma. Ferma fiind un eufemism pentru « batausa ». M-am reintalnit recent cu fostul meu coleg de banca din clasa 1. Foarte emotionant. Dincolo de asta, mi-a povestit ca ma bateam pentru apararea « drepturilor mele », si ca in general, ne-am batut din prima zi. Eu asta-mi mai amintesc, ca prin ceata, totusi, ca ma bateam cu baietii. Cu fetele, nu. Pe fete le protejam eu. Eram un soi de Zorro care sarea in apararea fetelor fragile. Pana intr-o zi, cand mama mi-a spus ceva. Nu stiu ce, sunt curioasa daca si-ar mai aminti, daca o intreb. Poate chiar am sa o intreb zilele viitoare. Mama nu mi-a dat nicio palma. Insa mi-a spus o chestie, care m-a facut sa basculez. Din ferma si clara, cum eram, am devenit chiar bleaga. Extrema cealalta. Nici macar nu ma mai aparam. Si am ramas asa. Pana tarziu. Liceu, facultate, prea cuminte, prea bleaga. Am stat in banca intai pana in clasa a 12a, am luat premiu, n-am avut prieten, il iubeam pe Alain Delon. Ulterior, de la 18 ani jumatate, l-am iubit pe cel ce avea sa-mi devina sot, cu pasiune si dedicatie. Era singurul barbat in lume. Nici nu vedeam ca exista alti barbati. Aveam colegi de facultate, apoi de redactie (la ziar), intalneam, ca jurnalist, tone de oameni, dar el era singurul urmas al lui Adam. Pe restul n-aveam ochi sa-i vad, pur si simplu. Eram oameni, dar nu barbati. Erau asexuati. Dar nu acesta e subiectul. In privinta cuminteniei excesive si a laturii de bleaga (care nu mi-a permis nici sa ma apar de-a lungul anilor), a trebuit, ca adult, sa reinvat sa pun limite si sa ma apar macar. Am invatat rapid (ca e felul meu de a fi, sa fiu rapida, altfel nu pot), si datorita meseriei. Profesional stiu sa ma apar, stiu sa spun destul de ferm, dar si respectuos, ce vreau (ma rog, toate astea politicos, si in masura rezonabilului). Fiind jurnalist, am interactionat cu mii de oameni, si mi-a placut enorm (de asta mi-am ales meseria asta). Stiu sa abordez aproape orice necunoscut, din aproape orice patura sociala, sa vorbesc « pe limba lui ». Nu ma fastacesc, in fine, uf, departe de mine astea :)) Sunt chiar calma, serioasa, sobra, politicoasa, infipta, calculata, pana la schematica. Distanta, dar cu o distanta amabila care scoate multe de la oameni… Mi s-a intamplat sa-si « dea drumul la gura » interlocutori tare tacuti cu altii. Stiu ca e si de la privirea mea, care inspira incredere. Si e bine asa. Insa, in viata privata… ehe, aici e aici. Sunt fetita. Mult prea fetita. Ea sta ascunsa acolo, in mine, in adultul responsabil. Si, cand te astepti mai putin, cand apare. Se iteste, se iveste, scoate coditele si nasucul de te miri unde. Face o mutriţă ciudata, si raspunde…