Am fost un copil cuminte. Mult prea cuminte. Nu numai ca si copil, dar si ca adolescent. Ca si copil inteleg din povestirile altora (caci nu am amintiri din copilarie), ca eram destul de ferma. Ferma fiind un eufemism pentru “batausa”. M-am reintalnit recent cu fostul meu coleg de banca din clasa 1. Foarte emotionant. Dincolo de asta, mi-a povestit ca ma bateam pentru apararea “drepturilor mele”, si ca in general, ne-am batut din prima zi. Eu asta-mi mai amintesc, ca prin ceata, totusi, ca ma bateam cu baietii. Cu fetele, nu. Pe fete le protejam eu. Eram un soi de Zorro care sarea in apararea fetelor fragile. Pana intr-o zi, cand mama mi-a spus ceva. Nu stiu ce, sunt curioasa daca si-ar mai aminti, daca o intreb. Poate chiar am sa o intreb zilele viitoare. Mama nu mi-a dat nicio palma. Insa mi-a spus o chestie, care m-a facut sa basculez. Din ferma si clara, cum eram, am devenit chiar bleaga. Extrema cealalta. Nici macar nu ma mai aparam. Si am ramas asa. Pana tarziu. Liceu, facultate, prea cuminte, prea bleaga. Am stat in banca intai pana in clasa a 12a, am luat premiu, n-am avut prieten, il iubeam pe Alain Delon.
Ulterior, de la 18 ani jumatate, l-am iubit pe cel ce avea sa-mi devina sot, cu pasiune si dedicatie. Era singurul barbat in lume. Nici nu vedeam ca exista alti barbati. Aveam colegi de facultate, apoi de redactie (la ziar), intalneam, ca jurnalist, tone de oameni, dar el era singurul urmas al lui Adam. Pe restul n-aveam ochi sa-i vad, pur si simplu. Eram oameni, dar nu barbati. Erau asexuati. Dar nu acesta e subiectul.
In privinta cuminteniei excesive si a laturii de bleaga (care nu mi-a permis nici sa ma apar de-a lungul anilor), a trebuit, ca adult, sa reinvat sa pun limite si sa ma apar macar. Am invatat rapid (ca e felul meu de a fi, sa fiu rapida, altfel nu pot), si datorita meseriei. Profesional stiu sa ma apar, stiu sa spun destul de ferm, dar si respectuos, ce vreau (ma rog, toate astea politicos, si in masura rezonabilului). Fiind jurnalist, am interactionat cu mii de oameni, si mi-a placut enorm (de asta mi-am ales meseria asta). Stiu sa abordez aproape orice necunoscut, din aproape orice patura sociala, sa vorbesc “pe limba lui”. Nu ma fastacesc, in fine, uf, departe de mine astea :)) Sunt chiar calma, serioasa, sobra, politicoasa, infipta, calculata, pana la schematica. Distanta, dar cu o distanta amabila care scoate multe de la oameni… Mi s-a intamplat sa-si “dea drumul la gura” interlocutori tare tacuti cu altii. Stiu ca e si de la privirea mea, care inspira incredere. Si e bine asa.
Insa, in viata privata… ehe, aici e aici. Sunt fetita. Mult prea fetita. Ea sta ascunsa acolo, in mine, in adultul responsabil. Si, cand te astepti mai putin, cand apare. Se iteste, se iveste, scoate coditele si nasucul de te miri unde. Face o mutriţă ciudata, si raspunde in locul femeii care sunt. Cand mi-e lumea mai draga, fetita imi pune piedica. Cand mi-e lumea mai draga, in loc sa fiu senzuala, seducatoare, cand sa raspund cu nuante…, sunt copil. Iremediabil copil. Iremediabil fecioara. Iremediabil fetita. Incredibil.
Am incercat sa o iau de mana. Sa o privesc, sa ii vorbesc. Sa o imblanzesc. Sa ii explic ca trebuie sa crestem. Sa ii spun ca barbatul pe care-l iubesc poate se sperie de copilariile (interpretate uneori ca rigiditati, distante sau raceli) pe care ea le spune/face. Sa o rog sa ma lase sa fiu femeie. Seducatoare. Aiurea, n-ai cu cine sa te intelegi. Ea clatina din cap, ca un copil cuminte, cum a fost intotdeauna, inteligent si ascultator. Dar face tot ce vrea ea. Apare din senin, si-mi pune brusc piedica. Si ma trezesc raspunzand ca o fetita, in loc sa raspund ca o femeie. Ma dispera… O iubesc, o accept, ea sunt eu si eu sunt ea. Datorita ei sunt unde sunt, datorita ei realizez ce realizez in viata. As vrea, insa, cand sunt scene de dragoste, sa doarma. Sa taca. Sa stea cu fata la perete. As pedepsi-o, desi e cuminte. Tocmai, as pedepsi-o pentru ca e prea cuminte. Si as inchide-o in camera.
