Asta seara luna mea era agățată intr-o macara de la Timpuri Noi share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Poate ca n-ar trebui niciodata sa incercam sa ne reinviem amintirile, ci ele sa ramana in raftul lor, bine clasate. Poate ca ar trebui sa le privim si sa le stergem de praf doar atunci cand vrem sa profitam de ele, dar sa nu incercam sa le scoatem din raft. Nu manipulam obiecte, ci oameni si suflete, atunci cand hotaram sa dezgropam amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sper ca ai aruncat toate scrisorile primite vreodata de la mine. Nu de alta, dar nu as vrea sa le găsești în câțiva ani și sa te tulbure intr-un fel incomparabil, așa cum tocmai am pățit eu cu propria mea scrisoare scrisa acum 15 ani mamei. E suficienta amintirea difuza, din ce în ce mai estompata,  a lucrurilor citite de tine, scrise de mine. Prezenta lor fizica in acelasi spatiu este deja prea mult. În general obișnuiam sa pun mult suflet în ele. Știu ca nu e uzual ce urmează sa te sfătuiesc,  dar trebuie împachetat cu grija și aruncat și el odata cu scrisorile,  ca sa nu rămână urme, stropi, firimituri,  dare…. nu mai mult decât cele care rămân în interior și pe care nu prea ai cum sa le distrugi orice ai face. Ca nici timpul nu le șterge de tot, niciodată.  Ele rămân cu tine, în tine. Spuneam eu odata: de mine scapi ușor,  de tine nu știu cum scapi… iar fraza asta se vroia o atenționare calda despre ceea ce putea sa fi rămas înăuntru, ca schijele unui obuz ce rămân îngropate adânc in pământ, mult timp dupa explozie. N-ai unde sa fugi, niciodata, amintirile-ti sunt lipite de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustate. Esti un basorelief sculptat in senzatii. Inchizi ochii, sunt in tine. N-ai unde sa pleci. Nu ai cum sa le scapi, esti oricum si oriunde in raza lor de actiune. Nu prizonier, caci le duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ele sunteti prizonieri, care al cui, tu al lor sau ele al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Deci daca mai ai scrisorile prin casa, mergi acum la ele, apuca-le, nu le deschide, nu, nici macar din curiozitate, nici macar din dorinta de a-ti lua un la revedere, nici măcar pentru a arunca o ultima privire duioasă. Un la revedere inutil, de altfel. Tine-le bine inchise, sa nu scape inima din ele, sa nu se disperseze. După ce ai împăturit bine sufletul în hârtii și ai scăpat de ele, aerisește cu grija apoi, sa nu fi rămas o boare prin vreun cotlon, sunt persistente și se insinuează te miri unde. .. Au scrisorile astea un parfum mai tare decât esențele renumite ale florilor de Grasse. Te iubesc și de aceea vreau sa te protejez si sa te previn: arunca dracului TOT, pana când acest tot nu va deveni prea dureros și nu te va lovi cumva mișelește din cine știe ce colt al casei, dintr-un sertar, de pe o etajera. Până când nu vei călca pe o schija din aceea, provocând un dezastru, o noua explozie care ar putea nimici mult… Aruncă tot până nu e prea târziu. Spre binele tau iti spun asta, fa-o! Sigur ca eu nu am puterea sa o fac, deși știu pericolul ce mă pândește,  și știu ca poate lovi și ca doare. Eu nu pot. Am acolo mereu cuvintele tale. Nu le șterg, nu le arunc. Ba mai mult, recitesc, si…

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It