traire

Ma gandeam de mai mult timp la ceva, dar de curand am si exprimat asta. Pastram prea multe lucruri de care nu avem nevoie. Avem tendinta de a inmagazina si stoca o gramada de chestii pe care nu le vom mai folosi nicicand. Si materiale si electronice. Cele materiale… de curand am vazut, mutandu-ma, cat poti strange. Desertaciune. Ma gandeam ca am stocat informatii profesionale, de-a lungul timpului, de care probabil nu voi mai avea niciodata nevoie, dar imi ocupa sute de giga. Pentru ce?… Cu fotografiile e si mai rau. Facem tone de poze la care nu vom mai privi niciodata. Am telefon nou, de pe 21 august.  Intre 21 august si 2 septembrie am facut 1652 de fotografii. Sigur, am fost zilele acestea intr-un loc pe care il ador,  si unde sunt tentata sa incerc sa pastrez fiecare secunda. Dar secundele acelea, minutele acelea de fericire nu se pot surprinde in poza. Desarta tentativa de a imortaliza emotiile. Mai ales ca fiind atat de multe, nu mai stai niciodata sa le privesti. Le-am privit acum ca sa selectez cateva. Sunt doar cele dintr-o singura zi, din prima zi. Si sunt o selectie. Asta ca sa intelegem cat de mult « apasam » pe buton. In goana dupa simtiri, devenim bulimici. Dar oricat de performante ne-ar fi devenit aparatele foto, telefoanele, uneltele pe care le caram dupa noi si de care am devenit dependenti, emotia nu se poate pune la ierbar. Tot ceea ce simt in suflet (si dupa mult timp), valoreaza mai mult decat orice scanare a momentului prezent, decat orice incercare de cartografiere a trairii. Acestea fiind spuse…..   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu ca tineti la mine. Mi-ati aratat-o, am simtit-o de cateva ori, de multe ori, cateodata… Stiu ca din grija fata de mine (putinii care stiti situatia), ma intrebati daca mi-a trecut. Nu, nu mi-a trecut. Sunt un pic mai bine, sa zicem. Pentru ca, oricum, in punctul in care eram, nu puteam sa o iau decat in sus. Insa nu, nu mi-a trecut. Cum mi-ar fi putut trece atat de repede? Daca mi-ar fi trecut, inseamna ca n-ar fi existat, ca as fi facut afirmatii hazardate, ca m-as fi aruncat in enunturi gratuite. Va rog, nu mai intrebati daca mi-a trecut. Nu are cum sa-mi treaca atat de repede. Ce am spus eu atunci, ce am gandit si simtit eu, era (este) complet adevarat. Total. Nu am spus nimic gratuit.   Si nu poti sa spui lucruri pe care le simti atat de profund, si nu poti sa simti lucruri din acelea, iar dupa o luna « sa-ti treaca ». Sau ai vorbit aiurea… sau nu stii ce spui, sau nu stii ce inseamna, sau nu esti serios. Nici nu conteaza, oricum, nu e cazul meu (niciunul din acestea). Si el spunea ca spera ca focurile aprinse repede sa se consume la fel de repede. Dar si el se insela. Poate ca nu-i de mirare, nu ma cunoaste prea adanc. Nu-mi stie intensitatea. Nu-mi stie trairile, abisurile, capetele fara capat, de dincolo de capat. Nu-mi stie anii de abstinenta in circumstante sufletesti asemanatoare. Oricum, nu conteaza. Nu din prisma lui.   Concluzia: cu mult drag va rog (desi, repet, stiu ca o faceti din prietenie si din grija fata de mine) nu ma mai intrebati: « Mirandolina, nu ti-a trecut? ». Nu, si va mai dura ceva timp. Cateva luni… cativa ani… habar n-am cat. Am zis: mana mea e intinsa. Si a ramas intinsa. Si e in continuare intinsa. Va mai dura. Va anunt eu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It