Sunt o persoana norocoasa. Dincolo de faptul ca am avut si am o viata frumoasa, neobisnuita, cu multe lucruri deosebite, am avut noroc ca traseul meu sa intersecteze oameni deosebiti, geniali, inteligenti, formatori de opinii, de drumuri, oameni care conteaza. Intr-un fel sau altul, ne-am apropiat. Contez pentru ei, si nu ma lasa, nici in momente grele. Apar, ca niste ingeri pazitori, mereu, deasupra umerilor, capului meu. Aceasta postare era destinata sa constituie un multumesc enorm prietenului meu, RI, care ma sustine mereu. Nu spunandu-mi declarativ  « sunt prietenul tau« , « te iubesc« , si nici macar « sunt aici« . Si totusi, prin comportamentul sau, zilnic, simt ca e aici. Fapte, nu vorbe. Adevar, nu declamatii. Multumesc, R. Datorita tie, am azi un nou suflu. Mi l-ai dat asa, in felul tau, nu teatral, nici declarativ. In felul tau, sobru, cu atitudinea aproape de a purta o simpla discutie anodina. Multumesc. Tu esti prietenul meu. Unul dintre adevarati. Veritabil. Si nu pentru ca-mi marturisesti ceva 🙂 Fapte. Nu vorbe. Fapte. Sentimente nu denumite, ci in actiune. Mi-e bine asa. Nici n-am nevoie sa aud declamatii, declaratii, emfaze. Desi teatrul ti-e atat de aproape 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj. Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea. Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie) Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase;  nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca  e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie. Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an,…

Am locuit, timp de 10 ani, ani definitorii pentru un individ (cei in care m-am transformat dintr-un copil intr-o femeie), in alta tara. Nici nu conteaza neaparat care, in contextul a ceea ce vreau sa scriu acum. Revenita aici, (constransa de imprejurari de familie), am avut surpriza, si durerea de a constata ca in propria mea tara, pe plaiurile natale, nu exista RESPECT. Nu exista. Nu contezi, ca individ. Esti un nimeni. Nu contezi pentru semenii tai, nu contezi pe strada, nu contezi in metrou, nu contezi pentru angajator. Esti un nimic. Un zero. A fost un soc mare. Mai ales cand esti obisnuit altfel. In alte parti simti ca esti respectat PUR SI SIMPLU ca individ, pentru ca existi. Cand am revenit in Romania, un prieten foarte bun mi-a spus: « Pleaca inapoi. Nu esti destul de smechera sa traiesti aici. » Da, recunosc, avea dreptate, nu sunt destul de smechera. Nu sunt destul de smechera sa dau din coate, sa calc pe cadavre, sa scuip pe strada si in capul semenilor mei. Nu sunt destul de smechera sa dau mita. Nu sunt destul de smechera sa fac cu ochiul cuiva in sens de « hai ca ne intelegem noi, o sa fie bine« . Nu sunt destul de smechera sa umblu cu parandaraturi, cu retururi de profit. Mica intamplare, cea mai recenta, pentru a ilustra ce spuneam cu lipsa de respect: azi, pe aleile unui centru comercial mare (si Dumnezeu stie ca sunt largi acele alei). A trecut un individ cu tricou mulat si lant mare de aur pe langa mine, cu toate insemnele caracteristice ale cuiva desemnat ca « manelist ». Eu nu spun asa, ca sa nu sariti in sus. Era un cetatean roman, vi l-am descris. Trecand pe langa mine, desi aleile sunt largi, slava Domnului, si libere, m-a busculat si m-a lovit atat de rau cu jumatate de corp (umarul si pieptul), incat era sa ma arunce la 1 m. Credeti ca a schitat macar un gest de « ah, ma scuzati? » Bineinteles ca nu. A intrat voluntar in mine, si s-a amuzat cu amicii lui. Credeti-ma, in 10 ani de mers in centrele comerciale din alte tari, NICIODATA asta nu s-a intamplat. Parintii mei stau intr-un cartier reputat in regula, in capitala, Tineretului. Si eu in acelasi cartier, la vreo 5 minute distanta de ei. Preturile apartamentelor sunt mari, e unul din cartierele considerate ok. Ei bine, asta seara la opt, pe lumina, am trecut pe la mama. S-a aciuat langa blocul lor un aurolac. L-am vazut stand in fund pe niste trepte si tragand din punga. Pe lumina. Mi-a fost teama sa ies din masina, avea o privire rea, mai rea decat pitbull-ul de la birou. Politia nu face nimic. Nu ii aduna. Un din asta e in stare sa-mi dea in cap si ziua…. halal oras, halal capitala civilizata. Da, si compar chestii comparabile. Sigur ca in Bronx e periculos. Sigur ca in cartierele nord din Marsilia e periculos. Sigur la in Cite Berthe din La Seyne sur Mer e urat….

« Te iubesc » sunt niste silabe extrem de importante. Rezonanta lor vibreaza pana in fundul sufletului, pana in cel mai mic si nesemnificativ por. « Te iubesc » il inalta pe cel care rosteste si pe cel care primeste. Insa nu poti iubi orice, oricat, oricand. Folosind « te iubesc » prea des si in conditii prea trase de par, il devalorizezi. Si te devalorizezi. In momente disproportionate, cu persoane nefiresti, si fara argumente, spunand « te iubesc » nu poti decat sa obtii efectul invers. « Te iubesc, pentru ca esti un om minunat« , atunci cand nu cunosti omul, este aproape o insulta pentru el. Si in primul rand pentru tine, cel care rostesti asemenea lucruri. Sigur, exista toata sleahta de oameni carora le place lingusirea. Si atunci, acest « te iubesc pentru ca esti un om minunat« , curge ca un susur lin si dulce in urechea lor , pentru ca asteapta sa fie lingusiti si « carres s dans le sens du poil ». Dar lasandu-i pe aceia la o parte, pentru un om integru si cu capul pe umeri, declaratiile teatrale, pompoase si fara acoperire, cu « te iubesc », trezesc suspiciunea, cel putin. Si daca nu ti-ai dat seama ca vei putea trezi asemenea banuieli, asta arata deja cat de putin cunosti omul pe care pretinzi ca-l iubesti. Imi trezesti suspiciunea, da, daca la un moment dat ma cunosti pe mine, nici profund, nici demult, ma cunosti in mod total superficial, avem o relatie de circumstanta, ca atatea legaturi sociale din aceasta lume, si apoi incepi sa-mi spui « te iubesc ».  Si nu numai suspiciunea. Chiar ai efectul invers. Iubirea e ceva visceral, e ceva din adancuri, e adevarat ca si moartea. Iubirea nu e o cortina, nici o bautura dulce, de fluturat pe la nasul oricui, in orice situatie, doar pentru a atinge anumite scopuri sau a acoperi anumite nevoi. Iubirea e in primul rand ingaduinta… Iubirea e cunoastere. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It