Paris

Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite » Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂 26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila.  Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand. 26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul. Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata. 26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri. 27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu. 27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai…

Nu am fost niciodata o fricoasa, cred. Am si eu temerile mele, spaimele mele, dar sunt mai mult legate de momente importante (examene, momente cu miza mare) sau de oameni (care pot deveni jivine), decat de « necunoscut », de locuri straine, de situatii noi. Din contextul acesta, al meu, nu inteleg oamenii carora le e teama sa plece singuri, in alte tari. Am fost atacata destul de grav in Bucuresti, si cand zic asta, chiar nu exagerez. Nu vreau nici sa revin asupra momentului si povestii, e urata, suficient, si nu hiperbolizez. Mie Romania mi se pare una din cele mai nesigure tari (ma rog, nu vorbesc de America Latina sau Africa neagra). In masura in care eu am fost atacata in Bucuresti, de ce mi-ar fi teama sa ma duc de capul meu in alte parti? Plecand de la premisa ca mi se poate intampla absolut orice la mine-n bloc, care ar fi argumentul sa nu ma duc singura in orase/tari straine? Stiu ca sunt privita ca o « curajoasa », chiar « excentrica », pentru ca fac asta. Si nu numai in Romania. Imi amintesc privirile unei frantuzoaice din Bordeaux, cand a aflat ca la 18 ani eu cutreieram singura Parisul. Ea era in tara ei, si totusi era tetanizata de ideea de a pleca singura intr-un oras atat de mare… Si avea 38 de ani, iar eu aveam 18, si veneam dintr-o tara fost comunista. Imi amintesc privirile colegilor mei francezi, jurnalisti, colegi de redactie, cand i-am anuntat ca plec la New York. « Singuraaaaa? » « Singura, normal, de ce? » « Si nu ti-e teama? » « Voi uitati ceva: sunt romanca si traiesc aici [in Franta], de la 18 ani. Singura. Am infruntat diverse situatii foarte noi si stranii pentru mine. New York-ul e un oras mare, dar, sa fim seriosi, nu e jungla amazoniana! » 🙂 La fel m-au privit cand am plecat in expeditia « Cu papucii prin desert ». Aceea a fost in primul rand un pariu cu mine insami, si nu neaparat pentru desert, cat pentru supravietuirea in conditii extreme. Testarea limitelor mele. Ei, cam asa si acum, oamenii se mira… Si iata-ma « obligata » sa ma justific. Sa ma justific ca daca tot plec, de ce n-as vedea ceva NOU? de ce as alege ceva ce stiu deja? Oamenii prefera sa mearga in locuri cunoscute, sau cel putin insotiti. Se mira cand aud ca eu sunt genul « dor de duca », ca m-as sui in masina si nu m-as opri decat acolo unde imi atrage ceva interesant privirea…. Ei, obisnuiti cu concedii in acelasi loc, ca stiu ei, ca s-au mai simtit bine acolo, obisnuiti sa aiba alti oameni langa ei, pur si simplu nu ma pot intelege. Ei, obisnuiti sa le gaseasca agentia de turism locul in care sa mearga, nu ma pot intelege ca ma conversez direct cu oamenii locului ca sa gasesc si sa aleg unde sa merg. Pentru mine, felul lor de vacanta e « tristetea maxima », dar nu-i critic, si ii pot intelege. Sigur, n-as putea face la fel. Dar ce nu…

Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj. Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea. Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie) Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase;  nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca  e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie. Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an,…