cartier

Fiecare parfum are povestea lui, in viata unei fete. Asa cum pe Nina l-am intalnit in 2006, si a fost dragoste la prima vedere, la Paris, in escala spre Maroc, unde aveam sa incep aventura raidului prin desert, So Pretty de la Cartier e unul din parfumurile care are cea mai frumoasa poveste in viata mea. Philippe si cu mine, anii 90, iubire fuzionala, intensa. Teoretic, nu alegi un parfum fara omul in cauza, dar eu eram deja in Romania in vacanta de Craciun, iar el trebuia sa vina cateva zile mai tarziu, sa petrecem Craciunul impreuna. A intrebat la parfumerie ce parfum sa-mi cumpere, doamna de acolo i-a cerut niste date: varsta mea, culoarea ochilor, culoarea parului. 20, blonda, ochi albastri. I-a recomandat So Pretty, Cartier. Nu cred ca tuturor blondelor cu ochi albastri le sta/le place, dar eu l-am adorat, si continui sa-l folosesc. Azi am avut o emotie puternica, caci am ales sa-l pun si a navalit o cohorta de senzatii. Niciodata cand port parfumul asta nu uit…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Oameni dormind pe jos, langa vitrinele magazinelor din Piata Unirii, un sobolan traversand voios pe aleea de la statia terminus unde intorc tramvaiele, caini care dorm nestingheriti pe linia de tramvai pe Bulevardul Basarabia. Imagini apocaliptice, Bucurestiul la 4 dimineata. Oamenii dormeau direct pe asfalt, pe pragurile magazinelor, trei unul dupa altul, la o distanta de 1 metru fiecare. Inveliti, pareau linistiti. E vara. Iarna ce fac, mor? M-a cuprins o tristete imensa. N-as avea ce sa le fac. Sa-i trezesc sa le dau paine? De unde as cumpara paine la ora asta? Flash back. Retraiesc in mine povestea cu omul care vroia 30 de bani cat ii mai lipseau sa-si ia o cafea. In primavara, in spatele Teatrului National. Era ud si rece afara…. tremura si vroia cafea. Noi mergeam la teatru. Continui sa pasesc alaturi de oamenii care ma insotesc. Nu par a-mi ghici gandurile, sporovaiala continua. E mai bine, gandurile mele acum sunt prea antracit. Dar, desigur, noaptea toate pisicile sunt negre. Am zis pisici?  Nu apucam sa traversam spre masina, ca un sobolan sprinten ne-o ia inainte. Mi se face un gol in stomac, intens. Flash back. Imi amintesc ca am vazut sobolani in parcul din Piata Unirii si la 10 dimineata, in 2006. (da, imi amintesc tare bine anul). Niste animalute si ei…. Ne luam la revedere, ma sui in masina incercand sa zambesc. Sunt, in mine, teribil de trista, cumva cazuta inauntrul meu insami. Conduc inspre bulevardul Basarabia. Par stapana pe mine si spun aceleasi lucruri ca in celelalte zile. Din conversatia mea nu cred ca mi se ghiceste starea. Masinal, fac acelasi drum ca de mii de ori. Nu stiu nici macar de ce, ce-ar putea fi? Imi alung orice imagine, uneori doare. Nu stiu de ce trec pe aici. Drumul duce asa, desigur…. La intoarcere, conduc putin mai detasata, sunt singura, pot face manevre bruste, pe care ma feresc sa le fac cand am pasager. Parcurg  acelasi traseu… In mijlocul bulevardului Basarabia, tolaniti neglijent pe linia de tramvai, trei maidanezi dorm nestingheriti. Trei oameni, un sobolan, trei caini… E vara, dar supravietuiesc si iarna (macar unii dintre ei). Dureros gand, acesta: macar unii dintre ei. Imi strig disperarea online, tastand imprudent pe telefon (a cata oara?) in timp ce conduc. Nu ca asta ar aranja ceva. Dar asa, parca sunt prea puternice imaginile. « Esti inegalabil de dickensiana. » Poate… mie imaginile astea imi evoca mai mult Zola. Si nu intamplator numele lui intra si-n cuvantul de-ZOLA-nt. Parchez langa casa. Blocurile din jur sunt linistite. O mare respiratie, cartierul doarme. Foarte putine lumini aprinse la ferestre. Poate oameni care abia au terminat de facut amor. Sau poate oameni care isi vorbesc. Sau oameni care sufera. Nu stii niciodata ce-i in spatele luminilor aprinse la 4 dimineata. Flash back, o lumina care nu se stingea niciodata, cand eram copil, in blocul de vizavi (asta dupa ce ne daramasera casa…). In casa aceea cred ca suferea un om. Ani intregi…. As prefera sa stiu ca luminile aprinse…

E noapte. E liniste. E momentul pe care il prefer, in care pot sa respir, in care mi se pare ca orasul e mai putin insuportabil, ca strazile sunt practicabile, ca oamenii, mai rari, sunt mai « calmi ». Uitata isteria din timpul zilei. Uitat griul orasului, claxoanele, inghesuiala, nebunia. E intuneric, si, ca de multe ori (nenumarate…), trec pe langa casa ta, ca un salut. La ferestre mijeste lumina, desi e mult trecut de miezul noptii. Ma inunda o emotie puternica. Mi se raspandeste in corp, imi circula prin toate extremitatile, mi-e cald, parca nici n-ar mai fi iarna, imi bate inima mai puternic, si parca a coborat in stomac. O simt de acolo pulsand, si nu stiu cum sa o potolesc. Ii vorbesc, insa ea continua sa-si faca de cap. O las sa bata, sa imprime ritmul ei. Privesc, ca un copil uimit, dincolo de dârele de lumina care se preling din ferestre, si mi te inchipui, inauntru. Mi-e frica sa te vizualizez prea detaliat, mi-e teama ca n-as rezista unei asemnea emotii puternice. Sigur as exploda de emotie si tremur, m-as desface in miliarde de particule mici… Am trecut cam a mia oara prin fata casei tale. Am pasit pe trotuarul pe care pasesti tu, spalat de ploi, sau, poate, am trecut chiar peste pasii tai de azi si sub pasii tai de maine. Am inhalat aerul acela, care nu! nu e un aer poluat de cartier bucurestean, impregnat de noxe, praf si fum, ci este aerul pe care il inspiri/expiri tu, elixir magic de viata. Poate acum jumatate de ora, poate peste o ora. E aerul care-ti intra pe fereastra atunci cand o deschizi dimineata sa aerisesti… Am respirat adanc si m-am simtit ametita. Parca trasesem in plamani respiratia ta, iesita direct din tine. Ca un sarut. Si mi-a fost bine. Iti multumesc. Recitit, textul acesta mi se pare mult mai sec decat valtoarea si intensitatea senzatiilor pe care le-am trait in acea seara. Probabil ar fi trebuit sa scriu la cald. Insa am dorit sa-mi savurez in tacere emotiile  care ma inunda. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Scena banala de cartier bucurestean sufocat de masini: se intalnesc fata in fata pe aceeasi strada, ingustata, doua masini, care n-au loc sa treaca una pe langa alta. Codul rutier plus bunul simt spun ca cel care are banda blocata, ingustata de obstacole (masini parcate, etc), ii da prioritate si deci voie sa treaca celui care are banda libera, dupa care trece si el. Ei bine, aici nu e aproape deloc asa. E legea junglei, e care pe care, care e mai puternic, care are obrazul mai gros. Bineinteles, eu las oameni sa treaca si cand am eu prioritate si ei nu. Insa una e sa invit eu pe cel pe care vreau sa-l las sa treaca, sa treaca, si alta e sa forteze cu nesimtire, ca si cand prioritatea nu ar exista. In general, nu ma las, ma lupt, atunci cand stiu ca am dreptate. In schimb, zilele trecute, m-am intalnit fata in fata cu un taxi. Evident, eu aveam prioritate, el nu. Evident, el forta. Sunt si femeie, si blonda. Foarte gresit din partea mea adica, deja plec cu un handicap in ochii lor! N-am vrut sa-l las deloc, insa avea ochi rai, injura… Brusc mi-am amintit toate scenele de violenta care se petrec in oras, in toiul zilei. Si brusc m-am gandit ca ce folos ca am dreptate, poate iese si-mi da in cap cu o bâtă, si uite cum pot sa mor pentru ca am avut prioritate. Mi-am promis sa o las mai moale cu insistenta mea ca ceilalti sa respecte legile, nu de alta, dar macar din instinct de conservare. Insa e trist. Pentru ca mie mi se pare extraordinar de trist sa taci din gura. Mi se parea un comportament civic sa ii indemni pe ceilalti sa respecte legile. Mi se pare normal sa atentionez pe cineva ca i-a cazut ceva, atunci cand arunca aiurea gunoi pe strada, sau alte si alte exemple. Acum sa ma tem ca-mi vor crapa capul cu o bâtă? Eu singura n-as putea schimba lucrurile, dar daca suntem cativa care facem asa, poate societatea se insanatoseste… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It