Pe Adrian Mihai l-am cunoscut in 2000.  Am vorbit mult cu el, ore intregi, pentru ca este un interlocutor pasionant. L-am vazut in elementul lui, la Universitatea din New York, la facultatea de jurnalism, unde e profesor. Cu aceeasi insufletire, am vorbit despre jurnalismul european versus jurnalismul american, despre patriotism, despre sinucidere, despre fidelitate, pe scurt, am vorbit cate in luna si in stele. Adrian este interlocutorul ideal, si nu cred inca sa fi intalnit pe cineva care sa-l egaleze. Are un dar extraordinar de a aranja si invarti cuvintele. Cel mai mare compliment, de altfel, a fost cand cineva imi spunea ca ne confunda stilul de a scrie. Dar dincolo de cuvinte, Adrian este de fapt atras de vizual.  La Universitatea din New York, predă reportaj TV si multimedia. Fotografia a fost prima sa dragoste, demult, inca din adolescenta. A fost fascinat de ea, asa cum esti de o prima dragoste, cu toata intensitatea primelor senzatii. Apoi a descoperit camera de luat vederi. A facut documentare, a participat la realizarea catorva filme. In paralel, a revenit la fotografie, si a reinceput sa fotografieze cu aviditate, sa surprinda instantanee ale lumii, locuri, oameni, intâmplări. Calatoreste mult, si alege destinatii neobisnuite. Nu exotice, ci frumoase, dar grele, cu condiții de călătorie extreme: Kilimandjaro, Alaska, țara Masai, desertul Gobi, Machu Picchu, Costa Rica, China și câte și mai câte. Pe toate le fotografiaza. Cred că ați înțeles, din descrierea de până acum, că Adrian nu este un personaj comun. Este un om excepțional, în sensul de ieșit din medie, din tipar. Scriu asta deși știu că va strâmba din nas citind cuvintele astea, prea modest ca sa recunoasca. După atâția ani de când ne știm, îmi asum riscul de a-l supăra. Daca se supara, o sa-i treaca 🙂 Stie ca-l pretuiesc. Așa atipic cum vi l-am descris, Adrian nu a vrut niciodată să aibă un telefon mobil. Avea unul doar in scurtele sale sejururi în România, pentru că cei dragi trebuiau să-l poată contacta. Însă în rest, nu si-a dorit si nu a acceptat să aibă. Până când, acum un an, în iulie 2009, a făcut o schimbare majoră: și-a luat un telefon mobil. Un iPhone. Lumea aplicațiilor iPhone l-a fascinat, atunci. Dar mai presus de toate, Adrian a inceput să-și folosească iPhone-ul pentru a fotografia New York-ul, pe traseul dintre casă și facultate. Vizualul a prevalat asupra miilor de alte aplicatii iPhone. În metrou, pe traseu, editează fotografiile. iPhone-ul a devenit al treilea ochi al său. « Mi-a placut că seamănă, oarecum, a telefon și nu seamănă, prea mult, a cameră foto« , spune el.  E destul de discret cat sa permita fotografierea fara ca subiectul sa isi poata da seama. Instantaneele sunt, astfel, clipe de viata perfect surprinse. Neregizate, nepozate, nepregatite. Isi incarca fotografiile in contul sau de Facebook, unde are deja 18 albume foto, toate cu aceasta tema: viata cotidiana la New York, din unghiuri surprinzatoare.O viziune personala, si totusi atat de universala, asupra orasului. Lumini, priviri, fețe, frânturi, recompuneri urbane, acesta e universul său. New York Daily News a scris deja despre el, si fara indoiala,…

Intr-o sambata de iulie am fost la Relaxart, care avea ca tema Semne de Vacanta… 🙂 Impreuna cu Cristina si Ciprian, am vorbit despre moduri de aranjare ale cartilor, din cele mai surprinzatoare, si despre semne de carte. Acest mic obiect, atat de banal, in aparenta, si totusi atat de important si care lasa mult loc pentru imaginatie. Poate fi atat de divers, poate fi un cadou atat de bun care sa ne pastreze aproape de omul caruia i-l daruim. Ciprian a vorbit cu multa insufletire despre o multitudine de semne de carte, unele obiecte care sunt cu totul altceva, insa, deturnate de la scopul lor principal, devin semne de carte si ne insotesc lecturile. Discutiile si atmosfera placuta m-au incitat sa-mi amintesc de copilarie, si de carte… de acest obiect minunat in viata mea. Cand aveam 11-12 ani si mai tarziu, toata adolescenta, noptile tarzii ma prindeau citind. Pe la 1 dimineata, venea mama din capatul celalalt de casa sa ma roage totusi sa nu mai citesc, si sa sting lumina. O stingeam, asteptam sa se indeparteze, sa treaca un sfert de ora, si reaprindeam, reapucandu-ma de citit. Venea din nou, stingeam din nou, aprindeam din nou… si tot asa, pana cand scotea sigurantele de la panou 🙂 Iar cartile au fost intotdeauna foarte importante. Imi lasa mama dimineata pe masa din bucatarie cate 5 lei, pentru suc, prajitura, covrig, ce vroiam. Nu mergeam la cofetarie. Preferam sa strang banii si sa cumpar carti. Asa mi-am cumparat o gramada de carti care mi-au hranit sufletul si mintea. Iubesc lectura! Universul cartilor. Si astazi. Eu una nu mi-as inchipui viata mea fara carti, casa mea fara carti. Nu sunt acolo de decor. Sunt parte din viata mea, imi sunt la fel de utile ca si hainele. Fara haine as fi goala exterior. Fara carti, as fi goala interior, si mai grav! Multumesc mult, Cristina si Ciprian, pentru dupa-amiaza plina de caldura si de carti! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pe principiul « o fotografie face cat o mie de cuvinte », mi-a venit, pe la inceputul lunii, ideea sa imi fac cel putin cate o fotografie zilnic, cel putin timp de un an. Nu va fi usor, va fi greu. Sunt zile cand n-am chef sa vad pe nimeni. Zile cand nu ies din casa. Zile cand sunt suparata. Zile fara, cum le spun eu. Ei bine, anul acesta va trebui sa existe, fara gres, minim o imagine pe zi. Mi se pare interesant sa am un an din viata mea in fotografii 🙂 Si zile bune, si zile proaste… Si zile in care alerg dintr-un capat in altul al orasului, si zile cand hibernez. Si iarna, si vara. Si pe ploaie si pe soare, si pe zapada, si in vijelii. Si cand nu vreau nimic, si cand as escalada Everestul. Va fi intr-un fel un jurnal foto. Va surprinde fiecare stare de spirit. Se va vedea in atitudine, in priviri, dincolo de zambetul de circumstanta. Va fi un jurnal foto, fara goluri cronologice. Si prietenii mei fac evident parte din el. Si pantofii fac parte din peisaj 🙂 Vreau sa vad cum trece timpul, un an. De obicei, ni se pare ca nu trece, sau ca urmele sunt insesizabile. Ei bine, eu vreau sa am un an din viata mea imortalizat asa 🙂 Macar un an din viata sa pot stii zilnic despre mine… Sa ma pot uita, candva, cand timpul ma va indeparta de acest moment, [destul cat sa-mi inlature subiectivismul], si sa detectez cum trece timpul, cum ma modific, cum rad, cum plang, cum ma bucur, cum ma enervez. Viata, nimic altceva. Proiectul a debutat pe 8 iulie 2010, in mod normal se va termina pe 7 iulie 2011. (montaj VG) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum catva timp, nici macar prea mult, in mai, cand mie nu-mi era prea bine, si se intamplasera in jur niste nenorociri, imi era teama pentru ai mei. Nici macar nu indrazneam sa gandesc, dar undeva acolo, era teama surda… Atunci, un prieten bun, de fapt prietenul meu cel mai bun, caruia i-am destainuit apasarile mele, a spus asa: « Mama ta rezista. Este puternica, are un motiv mare pentru care nu va pleca – trebuie sa aiba grija de tine. » Pana si el observase. Da, am realizat atunci ca aceasta este una din cele mai importante valori cu care am fost crescuta. O valoare si o certitudine: faptul ca mama imi este alaturi, ca va sta aici oricat de mult, ca nu ma va parasi, orice ar fi. Si stiu, o simt, este aici. Ii multumesc pentru ca a facut si face asta, si mi-o doresc alaturi etern. O iubesc pentru ca este asa, si pentru ca este puternica. A fost exemplul meu, iar cu exemplul acesta sub ochi am crescut. O mama in toata puterea cuvantului, mama suprema. O respect si o iubesc, chiar daca ne ciondanim cateodata pentru nimicuri. Mi-a stat alaturi intotdeauna si m-a sustinut mereu, dincolo de toate. A fost magica, pentru ca a stiut sa-mi insufle binele si raul, fara sa-mi interzica nimic. Drept pentru care nici n-am fost tentata sa fac pe dos, pentru ca nu mi-a spus « NU » la nimic… Dar a avut incredibila putere de a-mi ghida pasii pentru a gasi singura ce e bine si ce e rau, si a-mi creea un puternic set de valori. Nici viata ei n-a fost perfecta. Desi e o femeie minunata, a suferit mult. A avut destule motive de durere. Insa mi-a fost un model deosebit, si a trecut peste toate relele, pentru mine. Si eu am avut perioade negre, de depresie, acum niste ani. Stiu cum e, din pacate. Nu vreau sa vorbesc acum si aici despre asta. Ma lupt cu demonii mei, ei nu sunt niciodata foarte foarte departe. Spun asta ca sa ne intelegem ca nu vorbesc din exterior. Dar daca esti depresiv, nu faci un copil. Si atunci esti liber sa te arunci de la etaj sau sa orice (desi nu e crestineste, dar eu judec atat de putin oamenii, si ii iau asa cum sunt, incat sunt gata sa accept si asta! ). Exista oricum cei apropiati, pe care ii ranesti oricum… dar nu e la fel. Sunt adulti. Adultii se refac. Adultii rezista. Dar nu poti condamna un copil.  Pentru mine, femeia care face asta e zero, indiferent cine este ea. Mi se pare un egoism oribil, sa nu te mai gandesti decat la tine, atunci cand ai un vlastar de viata in camera de alaturi. Cand faci un copil, nu e ca atunci cand iti iei un ficus. Sau ca atunci cand iti iei catel. Si nici pe un catel nu-l lasi singur, si catelul e un sufletel, un membru al familiei. Daramite un copil. E o crima sa-l…