Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj.
Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea.
Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie)
Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase; nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie.
Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an, chiar si timp de o viata intreaga, in vacanta in acelasi loc. Eu nu inteleg, mi se pare o tristete si o risipa de timp, mi s-ar parea un al doilea job, mersul in vacanta an de an in acelasi loc. Si totusi, pentru unii, asta e fericirea.
Altii vor ca acolo unde merg sa fie “curat”. Curat intr-un fel ideal. De parca in locul de unde au plecat ei este “curat”. Daca ar fi sa o luam asa, Africa ar putea fi catalogata de murdara. Eu va spun ca Africa este o bogatie extraordinara, un vartej de senzatii noi, de culori, de mirosuri, de imagini. O istorie diferita, oameni cu alte valori si alte moduri de gandire. O perspectiva diferita. Nazuinte diferite.
Stiti ceva? Eu nu sunt un mare fan al dormitului in cort, (n-am fost niciodata la munte cu cortul, de pilda), si fara discutie, as sta numai la hoteluri de 5 stele, desigur, acolo unde se poate. Dar nu regret ca am dormit o luna in conditii precare, in cort, in desert, ba chiar pe pamantul gol, fara cort, direct pe jos, in Maroc. Si as mai pleca si maine, fara sa clipesc. Chiar daca ziua erau 67 de grade, si nu aveam apa sa ne spalam (ne spalam rar, cu apa dramuita). Chiar daca n-am mancat ciocolata atatea zile la rand (eu, fanul ciocolatei). Chiar daca n-am purtat tocuri si rochite, chiar daca nu m-am machiat si parfumat timp de o luna, si alte chestii de confort personal. Toate astea sunt futilitati fata de minunatiile pe care le-am descoperit, fata de ceea ce ochii mei au vazut si mintea mea a aflat.
As pleca si maine in padurea amazoniana, sa dorm in cort. As pleca la pieile rosii, la tuaregi, la Masai. As pleca la eschimosi, la mongoli.
As pleca oriunde in lumea asta, cu drag. Oricand.
Ma intristez cand stau prea mult pe loc. Calatoriile imi dau viata, ma insufletesc, ma incarca la propriu.
Am asa o sete de a vedea, de a cunoaste, de a ma imprieteni cu oameni diferiti, cu imprejurari diverse, de a invata lucruri noi, incat deja mi se pare ca am prea putin timp in viata asta. As vrea sa traiesc 500 de ani, sa cuprind toata lumea asta. La cum a inceput si a trecut viata pana acum, n-am timp! Cu toate momentele astea de depresie si criza economica, in care ma irosesc, in loc sa cutreier lumea, macar cea din apropiere…
Imi trebuie minim vreo 500 de ani, ca sa cuprind macar o particica din lumea asta mare!
Acum, lasand gluma la o parte, ma intreba cineva de ce calatoresc. E simplu: calatoresc ca sa traiesc. Calatoresc ca sa ma imbogatesc. Simt ca fiecare pas e o bogatie suplimentara. Si mai calatoresc ca sa-i cunosc pe ceilalti. Pe toti. Ca sa-i ascult. Ca sa-i inteleg. Ca sa invat de la ei. Ca sa le spun si eu despre mine, despre noi. Ca sa vad lucrurile si reflectate in alt fel. Ca sa ma dezvolt si sa inteleg lucrurile. Ca sa vad ca adevarul nu este unic, si universul nu este finit. Ca sa gust din viata si din bucuriile ei. Simple. Stiu, suna banal. Va spun eu, nu e deloc banal. Asta e fericirea, si acestea sunt lucrurile care conteaza.
Là-Bas,
Tout est neuf et tout est sauvage
Libre continent sans grillage
Ici, nos rêves sont étroits
C’est pour ça que j’irai la-bas!
