Moi

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea). Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva. Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup. Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar. Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa. Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si…

Pentru ca vroiam sa ma regasesc. Pentru ca vroiam sa ma uit in oglinda si sa nu ma mai urasc. Pentru ca vroiam sa-mi reamintesc ce stiam despre mine. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt inteligenta, cu mult peste medie, ca sunt om bun, ca sunt draguta. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt un om valoros. Pentru ca vroiam sa simt din nou toate astea. Sa le simt din interior, cu acea certitudine linistita pe care nimeni si nimic nu o poate zdruncina. Sa le simt senin. Sa fiu eu, in acord cu mine. Pentru asta aveam nevoie de mine cu mine insami. Atat. Fara le train-train habituel, adica obisnuintele « prea obisnuite » de acasa. Pentru ca nu mai vroiam sa ma podideasca plansul atunci cand aud « cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund! » Si nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine (« inteligenta si fizicul tau », si acum cateva zile, altcineva « scrii foarte frumos, uman, cu neasteptat de putine clisee« , si alte si alte lucruri bune despre mine spuse de atati alti oameni in ultimele saptamani….). Si cel mai rau, cel mai cumplit este, ca, dupa ce am crezut ca depind de aceste « confirmari » exterioare pentru a merge mai departe (si era rau si asa), am constatat de fapt, ca ma podideste plansul pentru ca nici acele confirmari nu le pot accepta. Pentru ca ele sunt mult prea diferite de imaginea pe care o am eu acum despre mine. Si nu le pot accepta, nu mi le pot insusi. E ca si cum le-as fi furat. Ca si cum nu-s ale mele. Ca si cum nu le merit, ca si cum nu-s despre mine. Ci despre un altcineva, care semana candva cu mine. Plangeam imaginea pierduta, pe care nu o mai pot regasi. Stiu ca ma stiam si eu asa. Si nu ma mai stiu….si ma doare. Ma simt de ceva vreme ca ratusca cea urata, si ma comport ca atare. Si e dureros, extrem, mai ales ca am amintirea unui om care darama munti, care cucereste orice si pe oricine, care rade si ii face si pe ceilalti sa rada. Un om frumos, inteligent si implinit. Cum m-am trezit in pene de ratusca urata? « Pe mine mie reda-ma. » E bine. Azi m-am trezit devreme, am mancat 3 mese (miracol, adevarat miracol, cred ca din copilarie n-am mancat trei mese! iar in ultimul timp mancam o data la 24 sau chiar 48 de ore). Am stat cu mine, m-am gandit. Am incercat sa fac pace cu mine. Sa reinvat sa ma iubesc. Sa reintregesc partile ciobite, afectate, sparte, din mine. Sa ma regenerez, ca in scena aia din Terminator, cand Swartzenneger isi reface mana integral, ca noua. (ce comparatii romantice am… metafore, ce mai incoace-ncolo!) Mi-am pus fundul in nisip pentru prima data pe anul asta, m-am jucat cu orizontul….

Lectura pentru cinci zile share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Hei, voi, aici sunt! N-am disparut. Nu inca. N-am murit. Nu inca. Nu m-am volatilizat. Nu inca. Au trecut zile si nopti pe langa mine, dimineti insorite, dimineti cu ploaie, dupa-amieze somnoroase, dupa-amieze pline de energie. Am ascultat zeci de melodii. Am pronuntat milioane de cuvinte. Am ascultat milioane de cuvinte. Am fost emitator, am fost receptor. Am cunoscut oameni frumosi. Am ras. Am si plans. Am baut vin. Am ascultat. Am gandit. Am continuat sa iubesc. Am simtit. Am facut fotografii. I-am lasat sa-mi puna flori in par. Sa ma priveasca si sa incerce sa ma faca sa zambesc. Sa creada ca ma cunosc demult si ca asta e bine. Sa imi multumeasca pentru ca am raspuns intotdeauna apelurilor. Si totusi, dincolo de astea, de inflorirea copacilor, de lumina, am avut in majoritatea timpului, in mine, imprejur, peste tot… o tristete de netrecut. In ciuda faptului ca oameni necunoscuti au venit, si mi-au daruit mult. Poate nici ei nu stiu cat de mult mi-au dat. Si in ciuda faptului ca am inceput sa invat sa primesc. Simplu, fara sa ma fâstâcesc, fara sa mi se para ca nu mi se cuvine. Fara traume. In ultimele doua zile am fost « agitata » (dupa spusele fostei mele colege de banca: « Te simt agitata« , intr-o discutie online- ea traind la niste mii de km, si da, simtea bine), « efervescenta » (dupa spusele unei prietene). Mi-am disimulat trairile, in spatele acestei agitatii, efervescenţe, (pe care interior o simteam ca o demenţă, cel putin una temporara.) Venea inca o saptamana, si nu vroiam sa o stiu. Nu vroiam sa o constientizez. Ca si cand nu numai la asta m-as gandi. Mai venea o saptamana, si o refuzam. A zecea. Am facut un exercitiu de vointa, si mi-a iesit. Sa nu mai scriu atunci cand se implineau. Si ce folos? Iata, scriu acum. Fail. Sigur, nu, nu mi-am propus sa nu mai scriu niciodata. Ci sa nu scriu atunci. De ce? nu stiu. Poate pentru ca 10 e cifra perfecta. In masura in care ar putea exista ceva perfect, in lumea noastra mica, umana. Poate pentru ca 10…10 e cifra din carnetul de note. Poate pur si simplu pentru ca mi-as dori sa numar invers. Sa nu mai numar pentru ca nu mai am de ce, pentru ca a fost un vis urat, m-am trezit si EL e aici sau acolo, vorbim, ascult, inteleg, intreb, mi se raspunde. Mi-e dor de urlu, mi-e dor de ma sui pe pereti, mi-e dor intr-un fel animalic, inuman! Si-mi innec dorul in ce? In nimicurile zilnice, si-n demenţă temporară. In munca si in comunicare frenetica. In ganduri si in schimburi de cuvinte fara importanta, cu oameni fara importanta. In jocuri si in imagini. Noi, vechi. Si nu, nu foloseste la nimic. In ciuda tuturor acestor lucruri, ma doare de mor, mi-e dor si ma doare, ma doare si mor de dor. Mor. Dor. Doare. Zece. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit…