trei

… au trecut trei saptamani. Daca sapte zile erau ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte rani adanci, trei saptamani sunt deja trei eternitati. Si uite ca…. au trecut trei saptamani. O eternitate, doua eternitati, trei eternitati. Sfarsite-nesfarsite. Ciclice. Privesti in fata si nu distingi nimic. Privesti in spate si nu vezi drumul pe care ai pasit ca sa ajungi aici. Te-ai tarat, pe branci, prin praf, crezand ca ai sa mori, dorindu-ti asta aproape. Cand te-ai « ridicat » in genunchi, era deja un mare progres. Acum pasesti, e adevarat ca pasii-s sovaielnici, ca te clatini, ca inca tremuri, ca privirea ti-e tulbure. Dar stai in picioare. Mergi. Pari normal. Privesti in oglinda si ti-e greu sa te recunosti. Lumea (prieteni, cunostinte si noi oameni abia intrati in viata ta) iti spun ca arati bine. Privesti grabit peste umar, intrebandu-te despre cine este vorba. Tu? Iti pare imposibil. E totusi neverosimil ca atati oameni diferiti (si care nu se cunosc intre ei) sa te pacaleasca. Unii (cea mai mare parte) habar nu au prin ce ai trecut/treci. Probabil au dreptate spunandu-ti ca arati bine. Te feliciti in gand pentru puterea de a parea normal. Pentru forta de a fi senin in exterior, de a-ti pastra limpede privirea albastra. Numai tu stii cat ai plans. Te intrebi daca nu s-au decolorat ochii… Mai sunt albastri? Mai sunt oglinda sufletului tau curat, de copil, care iubeste? Mai sunt? sau sunt hâzi, albi, goi? « Este ora cinci, buna dimineata« , spune vocea de la televizor. Acesta merge, ca zgomot de fond, fara ca tu sa auzi mare lucru. L-ai deschis masinal cand ai intrat in casa, la 1.45 dimineata, dar n-ai auzit nimic inainte de fraza asta. Abia-ti auzi gandurile, cum sa auzi emisiunile? Te ustura ochii, te ustura mintea, te ustura fiecare bucatica de corp, departe de fiinta iubita, dar nu poti sa dormi. Nu poti pentru ca nu-ti dai voie. Nu inchizi lumina. Ti-e teama. Fara sa vrei, rememorezi aceste saptamani. La inceput, n-ai dormit 40 de ore. Apoi, ai dormit 3 ore cele doua « nopti » care au urmat. Nu intrebati cum. Nici cum ai adormit urmatoarele dati. N-ai mancat, n-ai dormit. Impietrire. Ai stat chircit in ziua urmatoare, desi stii ca a fost o zi cu soare. L-ai urât, acel soare. L-ai detestat cu toata fiinta ta, pana in adancuri. Nu te-ai hranit zile intregi. Peste cateva zile, te-ai tarat la birou. Acolo ai vomitat, si n-aveai ce, oricum. Asta seara ti-a spus un prieten ca nu te vede facand asta. Ca e atat de diferita de tine aceasta imagine, ca nu poate sa te inchipuie in postura aceea. Nici nu mai conteaza, nici tie nu ti se pare o imagine coerenta cu tine. Parca tu te-ai fi vazut facand asta….. Niciodata, evident. Si totusi, ai fost acolo, ai trecut pe acolo… Nu intrebati nici despre plans.  Ai plans in aceeasi zi, dupa ce ai vomitat si te-ai simtit la pamant, umilit de slabiciunea ta, pe care nu ti-o intelegeai. Nu dormisei,…

In contul meu de Facebook, m-a provocat cineva sa impartasesc trei obsesii, si apoi trei tabu-uri. Mi-a placut ideea, si provocarea de a gasi si a dezvalui aceste lucruri. Din spirit ludic, am acceptat.  A fost greu cu ambele, pentru ca nu e usor sa iti dezgropi si sa arati in plina lumina tabuurile, la fel cum e dificil sa iti definesti, cu onestitate si fara ocolisuri, obsesiile. Si totusi, am reusit. Si ma dezvalui aici. Trei obsesii 1. Barbatul iubit. Spun despre aceasta ca e o obsesie pozitiva. Se manifesta prin a plasa intotdeauna dorintele sale inaintea propriilor mele dorinte. Prin asimilarea gusturilor sale.  Prin imitarea involuntara, inconstienta, neconditionata, a anumitor comportamente ale sale. Prin dorinta de a-i face zilnic placerile. Prin permanentul gand la el, la ce isi doreste, pana la stergerea propriilor mele dorinte. Si mi-e bine asa. 2. Gramatica. Am o obsesie pentru vorbirea corecta in limba romana. Am tendinta sa vad greselile oriunde exista, ele imi sar in ochi, ma deranjeaza, iar omul care le face nu mai este, pentru mine, chiar la fel ca inainte. Forma imperfecta ma impiedica sa vad fondul. Glumesc, il vad, insa calitatea fondului este clar atenuata de forma. 3. Somnul. Mi-as dori ca cineva sa inventeze o pastila anti-somn, prin care sa ne putem regenera organismul si celulele gri fara somn. Somnul mi se pare o mare pierdere de timp. Toate aceste ore pe care le-am putea folosi cu totul altfel… Trei tabuuri Mi-a fost foarte greu sa le identific, tocmai pentru ca, tabu-uri fiind, le-am ingropat probabil undeva atat de adanc incat nu le pot aduce in lumina reflectoarelor. Le-am extras cu foarte mare greutate din fundul fundului lucrurilor, pentru a  numi nenumitul, macar o singura data in viata… 1. Moartea celor dragi. Pe mine nu ma sperie moartea mea. Stiu ca e parte din viata. N-am trait niciodata cu teama ca voi muri, nici macar cand mi-am asumat riscuri. Am gandit tot timpul ca traiesc in asa fel incat in orice moment as muri, nu regret nimic si mor cu gandul ca am trait frumos. Insa moartea celor dragi imi este insuportabila fie si numai ca gand. Ma arde si ma parjoleste, ma nimiceste. Creierul mi se scurtcircuiteaza la gandul ca ar trebui sa supravietuiesc mortii unei fiinte drage  (parinti, iubit, sot, copil, prieteni) 2. Razboiul. Urasc violenta sub orice forma ar fi ea, si mai ales uciderea omului de catre alti oameni. Nu pot citi carti cu razboi, nu pot vedea filme de razboi. Si nu dintr-o sensibilitate extrema, ci din refuzul mental pentru razboi. 3. Violenta familiala.  Am crezut foarte mult timp ca violenta intervine doar in medii sociale cu o educatie, cultura si cu un nivel de venituri scazute. Am crezut ca violenta este doar intre oameni nescoliti, care nu cunosc alt recurs de rezolvare a problemelor decat convingerea interlocutorului apeland la ghioaga. Am constatat ulterior ca e fals. Dar ma mahneste profund. Iar acest tabu se impregneaza de un grad superior de revolta…

Am inceput aceasta zi, in care se implineste a sasea saptamana de la sfasiere, am inceput-o si am trait-o, intr-un mod … aproape anesteziat. In primul rand ca si-au facut aparitia niste neplaceri ale imediatului cotidian. In al doilea rand, ca acum cand scriu, sunt dupa 38 de ore de nesomn. E luni seara si sunt treaza de duminica de la pranz. Noaptea de duminica spre luni a fost noapte alba. Iar ziua de azi a fost plina de alergaturi. Acum sunt in picioare de 38 de ore. Poate ca asa a fost si intentia subconstienta. De a ma aduce in aceasta stare, anesteziata, cum spuneam, pentru a diminua ceea ce simt. Sa fiu in felul acesta, la capatul resurselor fizice, pentru a-mi micsora resursele de a suferi. Dar a fost neconstientizat, involuntar. Nu o alegere gandita, cantarita, voita. Ironia sortii face ca aseara am fost in una din zonele sensibile ale geografiei personale. Viata, cateodata, ne face glume din acestea… glume? Si poate tot ironia intamplarilor si a lucrurilor face ca ieri am ales din dulap tocmai acea pereche de pantaloni maron pe care ii purtam pe 17 decembrie. Nu i-am mai purtat de atunci. Nu ii evitasem, nu in mod voluntar. Dar am atat de multe haine, si-n plus am stat atat de mult inauntru iarna asta, incat… Pur si simplu, mainile mele nu s-au indreptat spre acel obiect vestimentar in tot timpul asta. Iar aseara, nu stiu cum, m-am trezit imbracata in ei… si culmea! Am stat toata noaptea in acelasi cartier… Dulapul meu contine toate senzatiile, toate trairile. Scriam acum cateva luni: « Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta. » Si uite asa, n-am ales pantalonii maron toate lunile astea. Nu i-am evitat in mod constient, spre deosebire de itinerarii, pe care le ocoleam voluntar. Dar, cum nimic nu e intamplator in viata, m-am trezit aseara imbracata cu acei pantaloni. Acestea sunt lucruri exterioare. Intesate de sens, dar exterioare. In interior, sunt chircita. Iar faptul ca n-am dormit de 38 de ore ma face sa prefer descrierea lucrurilor exterioare. Numar in continuare minutele, orele, zilele. Mi-as dori sa nu mai numar. Mi-as dori sa nu fi avut punctul de plecare de la care numar… Mi-as dori sa ma trezesc. Asa anesteziata cum sunt, mi se pare ca dorm. Si ca sunt intr-un cosmar. Din care pot sa ies, daca deschid ochii. Un cosmar, care ma arde, ma doare, ma pustieste. Numar, si mi-as dori sa nu fi avut de ce sa numar. Cineva m-a intrebat acum 2 saptamani, cand se implineau patru: « Dar ce s-a intamplat acum 4 saptamani? Te-ai lasat de fumat? » Cat de superficiala privire! Superficiala in sensul de suprafata, de privire care ramane doar pe exteriorul lucrurilor si nu patrunde deloc sensul lor. Eh, m-am lasat de fumat de niste ani, si tocmai, m-am reapucat acum sase saptamani…Ma voi lasa iar. M-am lasat deja, de…