Moi

Cand scriu, acela este un moment ne-interschimbabil. Nu e o piesa de lego care poate fi plasata oriunde, si in locul careia poate fi plasata alta, de alta culoare. Nici nu stiu exact cum sa exprim asta. Dar trebuie sa o spun, in fata mirarii unor oameni… Cand scriu, acel moment este special. Minutele, zecile de minute, orele poate (desi scriu repede), in care scriu, nu ar putea fi alocate altei activitati. In acele momente, daca n-as scrie, as face oricum tot ceva pentru mine. As citi, as asculta muzica. As gandi sau as picta. As face ceva frumos pentru sufletul meu. Nu, cand scriu, nu pierd timpul. Din punctul meu de vedere, e momentul cand pierd cel mai putin timpul.  Daca n-as scrie, nu, n-as munci in acel timp. Daca n-as scrie, nu, nu as merge la cumparaturi in acel timp. Daca n-as scrie, nu, n-as avea indeletniciri casnice in acel timp. Daca ma intreb ce as face in acel timp, nu gasesc decat un raspuns: as scrie! Cand oamenii isi inchipuie ca as putea face orice altceva in loc sa scriu, ei bine, NU, n-as putea face nimic altceva. Momentul cand scriu e doar acela in care scriu. Nu e un moment oarecare. Nu e un timp oarecare, pe care il umplu scriind, asa cum l-as putea umple facand altceva. Momentul in care scriu e PENTRU SCRIS. Si ma si mir ca trebuie sa explic asta. Ma simt aproape neputincioasa sa explic. Mi se pare ca e un lucru atat de evident, atat de firesc! Uite, de pilda, acum. E 4 dimineata. Nu e un moment cand as face altceva. Stinsesem acum aproape 2 ore lumina, ca sa dorm. M-a chemat scrisul. A trebuit sa aprind lumina si sa scriu… (nu numai ce scriu acum, dar daca tot exista nelamurirea asta, hai sa incerc sa descriu cate ceva). Nu m-as fi trezit din somn in toiul noptii ca sa fac orice altceva… Nimic altceva nu m-ar fi tras de maneca, nu m-ar fi trezit, nu m-ar fi chemat! Scrisul da. Dar scrisul e pentru mine ceva special. Ca un alt fel de a respira. Dar e dintre actiunile vitale! E o nevoie viscerala. Si in niciun caz o indeletnicire ca celelalte. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum ceva vreme, hoinarind prin librarii, observasem o colectie de carti, scoase de editura Art: « Primii mei blugi », « Prima mea betie », « Prima mea dezamagire in dragoste ». Nu cred ca autorii colectiei au prevazut o carte numita « Primul meu lesin », dar eu propun sa scriu aici prima nuvela din aceasta culegere de « prime experiente »… Nu mi-as fi dorit neaparat sa scriu aceasta povestire, dar… Pana la varsta asta nu am lesinat niciodata.  Indiferent cat am tras de limitele corpului meu, cat am abuzat de tot. Nu am lesinat nici dupa 4 zile de nesomn. Nici dupa 4 zile de nemancare. Nici la 67 de grade, in desert. Nici la suparari mari, nici la coarda intinsa a resurselor mele fizice. Ma stiu rezistenta si puternica. Chiar eram sigura ca nu pot sa lesin. In sensul ca nu am fost foarte prudenta, am trait extrem si destul de periculos, si daca nu am lesinat toti anii astia, nici nu credeam ca se poate intampla. Am dormit pe pamantul gol in Maroc. Am dormit in cort, langa scorpioni. Am condus ore intregi, in conditii extreme. Am muncit cate 20 de ore pe zi in proiecte importante, fara somn, fara mancare… Pur si simplu eram convinsa ca nu pot, ca nu stiu sa lesin. Ieri am inaugurat… Evident, involuntar. Eram la veterinar, in cabinet. In perioada asta am niste suparari foarte mari, lungi, importante si acumulate. Tinute in mine, in general. Am oameni din familie bolnavi, dusi cu salvarea, internati la spital, catelul bolnav de 10 zile, probleme profesionale, probleme de sanatate ale mele (am stat 10 zile cu falca umflata), probleme sentimentale. (insiruire arbitrara, nu in ordinea importantei). Eram la veterinar, si il tineam pe Zorro, care ma privea cu ochisorii lui atat de incarcati de dragoste, suferinzi, rugandu-ma parca sa il fac bine. Doctorita il sonda. Am inceput sa vad cheaguri de sange… Nu stiu cum sa explic, dar in acel moment, mi-au venit in minte toate lucrurile pe care le traversez in acest moment. Toate durerile, toate pierderile, toate absentele. Toate locurile goale. Toate prapastiile. Am simtit ca mi-e rau. Mi-am schimbat putin pozitia. Mi-am scos niste batiste din geanta. Vroiam sa ma asez, dar imi era rusine sa ii spun veterinarului sa se intrerupa. Eu eram stapanul cainelui, trebuia sa stau acolo. Probabil ca daca ma intrerupeam atunci si ma asezam pe scaun, ar fi fost in regula. Dar nu am spus nimic, contand pe faptul ca sunt puternica fizic. Si apoi nu mai stiu nimic. Dar absolut nimic. Ca un vid, ca o perdea neagra. M-am trezit (nici nu stiu dupa cat timp), in fund, pe jos, sprijinita de perete, cu cele trei femei in jur care-mi dadeau palme si ma udau, si incercau sa-mi dea sa beau apa dintr-o canita de cafea. Mi-a fost infiorator de rusine, m-am simtit penibil, am incercat sa ma ridic imediat. Nu am reusit. M-au rugat sa mai stau pana-mi revin, sa nu incerc sa ma ridic prea repede.  M-am speriat ingrozitor. M-am speriat pentru ca era prima data,…

Sapte ar fi, se spune, o cifra magica. Poate fi o cifra magica si atunci cand numara si exprima raul, durerea, absenta? Am inceput sa scriu, desi numaram minutele, orele, zilele, abia la implinirea a trei saptamani. Alta cifra vestita. Dar nu am inceput atunci tinand cont de reputatia acesteia. Am inceput sa scriu atunci, pentru ca atunci s-au dezlegat baierele comunicarii. Pentru ca pana atunci fusesem paralizata. Pentru ca pana atunci gestionasem cu greu, cu chiu cu vai, absentele. Toate acele seri imens de lungi, toate acele ore care treceau taraindu-se, toate minutele impregnate de absenta lui. In primele doua saptamani, am fost insotita cat s-a putut de mult. Nu am cautat in mod special asta, dar asa s-a intamplat. Si probabil a fost bine. Atunci, dupa primele doua saptamani, (in a treia zi de luni, prima fiind aceea), am facut ciorba, banal exercitiu, si am plans. In fine, scriam toate acestea ca sa argumentez ca nu avea legatura cu esenta asa-zis magica a cifrei 3, cu incarcatura ei. Acum, 7. Nu sunt neaparat patrunsa de acest sapte. Asa-zisa consistenta magica a cifrei, nu-s deloc convinsa ca modifica ceva. Cand e rau,  e rau. Si e rau. Pentru ca fara el, e intuneric. Pentru ca fara el, e frig. E retezare. E moarte. Simt in spate fiorii inghetati ai raului. Iar cifra 7 nu aranjeaza cu nimic lucrurile. Nu mi-e deloc bine. Mi-e rau. Cateodata doar rau, altadata rau-rau. 7, magica? Magie neagra poate… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt la Cluj, iar ultimele trei zile chiar au fost intense… Dentist, veterinar, pregatire conferinta, prieteni. Si trairile mele, printre picaturi. Distilate, intarite, plusate.  Durute, simtite, respirate. Sunt obosita, ar trebui sa dorm, dar trebuie sa scriu ceva, neaparat. Ca o notita…  Gandeam demult asta si trebuie sa o exprim. Mi se intampla lucruri foarte stranii in ultimul timp. Unul din ele: e ca si cand Dumnezeu mi-a alocat o portie de dragoste pe care trebuie sa o primesc in acest moment. Doar ca « au fost perturbatii pe canal » (vorba nebunului serpilian– sau balaurian, nu mai stiu), si acea portie s-a faramitat, de fapt s-a scindat in mai multe bucati. Eu tot o primesc, dar nu dintr-o singura directie. Si nici macar nu e asta cel mai ciudat, sau cel mai deranjant. Cel mai straniu este ca o primesc din directii bizare, neasteptate, nedorite aproape. Pe total, nu ies in pierdere: e aceeasi cantitate de dragoste, cea care mi-a fost alocata. E aceeasi intensitate. Doar ca nu vine nici de unde trebuie, nici nu e unitara. E fragmentata si e de la emitatorii nepotriviti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It