raspunsuri

Nenorocirea e ca oricat ai fi de deștept sau de înțelept sa ii sfătuiești pe alții, in propriile povesti de dragoste esti neputincios, neștiutor, ai 16 ani mereu. Desi temerar, esti speriat. Tremuri, iti pui sute de intrebari la care iti dai o mie de raspunsuri, dar habar nu ai care este cel corect. Daca o exista, vreodata, unul care sa poata fi numit corect, daca viata nu e o increngatura de situatii diferite, si pe orice carare ai apuca-o, ajungi undeva, in moduri diferite… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a placut matematica dintotdeauna. De cand ma stiu. Neavand amintiri din copilarie, nu mai stiu cu inceputurile de aritmetica si multimi. Stiu doar ca mi-a placut matematica intotdeauna. De prin clasa a V-a imi amintesc, insa, foarte bine. La propriu, adoram matematica. Sa rezolv ecuatii, probleme. Am mers la olimpiade, si nu din vreo obligatie sau ambitie… A, ba poate da, din ambitie, dar o ambitie buna, nu negativa. Mi-a placut enorm matematica. Din placere ma scufundam in probleme, puneam creionul pe hartie si rezolvam. Sigur, poate ca aveam si o inclinatie pentru. Parintii mei sunt amandoi ingineri electronisti. Firesc, potrivit inclinatiilor mele si placerii, la liceu am dat la clasa de mate-fizica. Evident am intrat, fara probleme. Si fizica mi-a placut. Mult, foarte mult. Am luat, de altfel, 10 la treapta a doua la fizica. Si 10 la matematica la bacalaureat. Si chimia mi-a placut, dar doar cea anorganica. La chimia organica s-a rupt firul de placere… Iar eu nu puteam invata de nevoie 🙂 Nu stiu sa tocesc, pur si simplu nu pot. Inca acum, adult, am o dificultate de a retine lucruri care nu-mi plac. Sau le retin si le rejectez rapid. Le uit imediat ce nu-mi mai trebuiesc. Memorie temporara, doar cat timp imi folosesc acele lucruri. Asa cum dadusem la liceu de mate-fizica, tot asa, in firul logic, am dat admitere la facultate la matematica. Unde am intrat 🙂 Insa, dupa primul semestru, am plecat in Franta, unde « mi-am facut de cap », si am dat examen la scoala de jurnalism, in 1992, un drum pe care n-as fi luat-o in Romania (prea proaspata « democratia », prea fragile « modelele », prea lejera « scoala de jurnalism »). Cateodata ma mai intreb (destul de des), cum ar fi fost viata mea daca as fi ramas la facultatea de matematica si as fi absolvit-o. Sigur, gandindu-va la evolutia mea ulterioara, la faptul ca am facut facultatea de jurnalism in Franta si am devenit jurnalist, dragostea mea pentru matematica poate parea surprinzatoare. Si nu e, totusi. Matematica mi-a structurat viata, gandirea, limbajul, comportamentul. Matematica imi influenteaza (in bine, zic eu), modul in care scriu. Spre deosebire de purii literari, eu, chiar daca fac fraze lungi, alambicate, compuse din multe propozitii, complicate, ele nu-s niciodata fara sens. Fiind o iubitoare de matematica, am logica. Aceasta logica ma face sa cladesc in mod temeinic frazele. Cuvintele n-au locuri intamplatoare in inlantuire, propozitiile au sens una langa alta, una dupa alta. Pot sa deschid fara probleme paranteze. Si chiar paranteze in paranteze. Ele vor avea intotdeauna sens, si nu odata mi s-a spus ca scriitura mea e usor de citit. Ei bine, eu stiu « secretul » acestei impresii. E usor de citit, pentru ca, intre altele, curge foarte logic, si n-are « gauri de rationalitate ». In plus, textul, desi fara « schita » sau schelet, e o constructie logica, pentru ca spiritul meu nu-mi permite sa il structurez decat asa….. Apoi am fost jurnalist in presa economica, si am scris pe domeniul IT si telecom. Sigur ca iubirea pentru matematica…

El este omul cu care am vorbit mai multe carti. Am vorbit mult, minute intense, ore condensate. Zile intregi si bucati de noapte. Insiruiri de argumente, cuvinte, expresii, explicatii, intrebari, pledoarii, jocuri, probleme, rezolvari, ipoteze, concluzii. Si iar: interogari, reactii, emotii, enunturi, contradictii, renuntari. Intr-o zi, dorind sa recitesc ceva, am copiat discutia intr-un document. Avea 40 de pagini. Doar o discutie, dintr-o singura zi. Atunci am inteles ca el este omul cu care am vorbit mai multe carti. Pana acum, exista conceptul de om orchestra. Eu am definit discutiile bibilioteca. Fiecare carte avea un alt subiect. Era din alt domeniu. Si cu fiecare pagina, fiecare capitol, fiecare carte, viziunea mea asupra lumii, asupra vietii, se modifica, se imbunatatea. Acum, biblioteca a ars, ca cea din Alexandria. Iar motivul pentru care a ars e incert, ca in cazul Alexandriei. Sau poate n-a ars. Dar imi e inaccesibila. Si-atunci, poate ca ar fi chiar mai bine sa fi ars. Insa, in mintea mea, cartile au ramas. In sufletul meu, emotiile sunt. De nesters. De neinlaturat. Cuvintele, argumentele, discutiile, mirarile, exclamatiile, aprobarile. Silaba cu silaba. Reconstitui, reconstruiesc, rememorez. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It