incurcate sunt caile internetului

Acum doi ani jumatate scriam asta: Google + si geolocalizarea. Am ras, am glumit, problema e ca intre timp, lucrurile au avansat, si nu in bine. Pentru ca am telefon cu Android, Google ma spioneaza la greu. De ceva timp (sa zic doua trei luni), am observat cu ingrijorare cum sistematic, zilnic, imi propune telefonul sa ma duc la birou (sugerandu-mi in acelasi timp sa dau accept la setarea ca da, acolo e biroul meu), si sa ma duc acasa (aceeasi poveste « vreti sa setati acel loc ca fiind acasa? »). M-am incapatanat extrem sa nu setez nimic, si m-am enervat (aiurea, adica degeaba…. ca nu rezolv nimic), pentru aceste practici. Tineti cont de faptul ca NICIODATA n-am setat casa/birou ca locatie, nici pe telefon nici pe internet, si ca NICIODATA nu m-am dus cu ajutorul GPS-ului din telefon sau a hartilor Google de la birou acasa (zau, sunt bucuresteanca, imi cunosc orasul bine, mai ales centrul…). Si astazi, ce sa vezi? Ia uite ce face Google…. E ziua cuiva, si ii afiseaza:   Mie mi se pare fix inspaimantator…. Ma intreb ce mai pot inventa? Vorba lui Bogdan, « in curand ne vor trimite flori la usa, si cadouri. » Teribil. Si mai grav e ca majoritatea nu-si dau seama ca nu este in regula. Multa lume ar putea spune <How nice, mi-a urat Google « La multi ani »>… Nu zau? Si cu argumentul, pe care l-am auzit de mii de ori, daca nu de sute de mii <Eu n-am nimic de ascuns.> Si ce, daca n-am nimic de ascuns, e normal sa-mi umble Google cu de la sine putere in chiloti? Sigur ca am alegere si acum. Ma pot deconecta de la orice cont Google (tot… Gmail, Youtube, Google Search). Nu e chiar usor, dar da, o mai pot face. Problema este ca lor nu le pasa, caci eu fac parte dintr-o minoritate (care realizeaza ca nu-i in regula), iar majoritatea (restul clientilor), oricum nu pricepe care e supararea mea. Pai asta e progresul, uite ce interesant… Vai, ce bine. <Ia uite, imi zice pe unde sa o iau, ce sa fac maine. Pai daca uitam?> Infiorator. In curand, cum ziceam si in postarea de acum doi ani jumatate, sa vezi ce am sa patesc daca uit sa merg la cumparaturi (mai ales asta, ca asta era ideea oricum! suntem o lume de clienti, mai cu voia mai cu forta). O sa-mi livreze la usa ce au observat ca iau de obicei, si-mi vor retrage banii din cont, automat, ce dracu sa ma mai deranjeze? Eu pot viziona tamp clipuri publicitare, intrerupte de un simulacru de viata… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A: departe de mine gandul de a sugera ca nu erai destul de sexy ca sa te plac. Esti doar prea departe geografic si prea verticala pentru o aventura pe FB :)) B :))))) Suna simpatic. Dar asa e A: esti o femeie deosebita. asta este foarte clar. Nu ai nimic din romanismul ieftin si nu te lasi invinsa deloc B: M-ai văzut destul de bine   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Un mesaj primit aseara de Mirandolina (da, da, de Mirandolina), din neant, de la o fata care nu ma cunoaste si pe care nu o cunosc, m-a rascolit. « Te-am cunoscut acum doi ani indirect prin bucatele din cele mai frumoase postari ale tale ce mi-au fost trimise de un suflet drag mie cu care am inceput si am inchis unul din cercurile perfecte ale iubirii totale, pe care, un om daca e norocos, o intalneste in viata macar o data – stiu suna a sablon, insa am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste [….] Nu stiu daca e un admirator de-al tau sau vreo alta admiratoarea de-a ta i-a transmis lui chiar nu are importanta cine si cum a scris, insa textele primite mi-au reamintit cine sunt eu in momentele cand credeam ca m-am pierdut si nu mai simteam nimic… » Mesajul era lung, fata povestea multe. M-am bucurat ca de un dar nespus. Nu i-am raspuns, pentru ca raspunsul trebuia sa fie putin mai laborios decat puteam la acea ora (era tarziu, eram obosita, gandeam tot felul de alte lucruri, am framantarile mele). Azi, insa, i-am raspuns. Nu stiu exact daca astepta un raspuns, dar am simtit ca-l merita. M-am bucurat mult ca mi-a scris, ma bucur de fiecare feedback pe care-l primesc. Nu pentru ca as fi banuit ca trezesc lucrurile astea in cineva, sau ca se intampla ceva cu textele mele (altceva decat ca le scriu cum le simt, si ele raman acolo, in efemerul vietii, si in partial efemerul internet). Nu m-am gandit niciodata ca textele mele urmeaza o viata a lor, proprie, dupa ce le astern pe ecran, si le las aici. Nu m-am gandit absolut niciodata ca ele (mai mult de a fi citite), sunt luate si date mai departe, ca argumente intr-o poveste de dragoste, ca ele insotesc alti pasi, alte declaratii, alte sentimente, alti oameni. M-am bucurat ca textele mele i-au ajuns la suflet, m-am bucurat ca s-a regasit in ele. Cumva, a fost o confirmare a unor credinte puternic ancorate in mine, adanc. Am stiut intotdeauna ca iubirea contine ceva universal. Ceva ce se regaseste in orice om, pe orice meridian, in orice limba, dincolo de diferente de rasa, de nationalitate, de traditie, de varsta. Iar faptul ca textele mele au ajuns la ea asa, adica nu direct de pe blog (pe care l-a descoperit abia ieri), ci ele fiindu-i  adresate de iubitul ei, m-a surprins, dar placut surprins… Mesajul acesta m-a facut sa ma intreb oare cate idile au leganat cuvintele mele, fara ca eu sa stiu? Iata un motiv suplimentar sa scriu, sa continui sa scriu, motiv la care nu ma gandisem niciodata. Mai mult de atat, am simtit ca raspunsul, complet sincer si spontan, pe care l-am dat acum 2 ani la Realitatea FM in cadrul unui interviu despre retelele sociale, la intrebarea « Despre ce scrii tu cel mai bine?« , raspuns care a fost fara drept de apel « Despre sentimente« , a fost cel mai adanc adevar despre mine. Desi…