incurcate sunt caile internetului

Acum cateva zile, cineva a considerat ca am curaj pentru o actiune care mie mi se pare ceva obisnuit. Sigur, a mi se spune ca am curaj, e pozitiv. Dar sunt prea cinstita ca sa accept laude pe care nu consider ca le merit in acel moment. Si am un prea inalt respect pentru niste concepte, printre care si cel de curaj, ca sa pot sa asimilez orice actiune sau gest cu un curaj. Nu-mi place sa se demonetizeze cuvintele pe care le folosim. Imi place sa cantarim lucrurile pe care le spunem, si sa nu folosim concepte prea importante, cuvinte prea sforaitoare, neadaptate situatiei. Sigur, nu neg. Am curaj. Am avut curaj si voi mai avea. Stiu, da, sunt o persoana curajoasa. Dar m-a infuriat momentul si motivul pentru care mi s-a spus asta. Unii au incercat sa ma tempereze, spunand ca depinde din ce unghi te plasezi. Intr-o anumita masura, e adevarat. Poate ca mie-mi poate parea curajos ceva ce face altcineva, caruia acest lucru i se pare banal. Sau ca poate ce fac eu ca pe ceva obisnuit, pare un curaj. Dar nu stiu, totusi, cuvantul « curaj »… Cred, intr-adevar, ca acest cuvant este un cuvant care e prea important si pentru care am un respect prea mare ca sa-l vad folosit asa, fara noima. Curaj este cand dacii s-au batut cu romanii. Curaj este, ca sa aduc asta in zilele noastre si sa ma raportez personal, atunci cand am daramat ce construisem 10 ani ca sa revin aici. Curaj este ca am trecut peste acele imprejurari negre, peste cele doua nenorociri. Curaj e ca am depasit anul 2000, de pilda. Si ca traiesc. Sau curaj e ca am mers in desert, unde am dormit printre scorpioni si nu m-am spalat. Sau curaj este ca am venit la varsta frageda (20 si un pic de ani, 3000 de km singura prin toata Europa). Sau curaj este calatoria mea nebuneasca la New York. Sau curaj e toata atitudinea mea, decalata fata de generatia mea din tara asta…. Dar nu banalitatea de a spune lucrurilor pe nume 🙂 Acela nu e curaj, e bun simt. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pot sa pretind ca am o veche si profunda experienta a internetului, din punct de vedere al comunicarii umane. Implinesc 11 ani anul acesta, (sa-mi traisca!) de cand folosesc o mesagerie instantanee (ICQ la inceput, ym apoi). Am fost fidela aceluiasi nume pe care mi l-am « ales » (intre ghilimele, caci nu mi l-am ales in sensul clasic al cuvantului), la vremea aceea. Insa, in listele mele (de ICQ intai si de ym apoi, n-au intrat decat oameni cunoscuti, si oameni triati. Oameni cu care consideram ca as avea ce sa discut, oameni cu care as iesi cu placere si la o cafea sau bere. Nu oameni la gramada, si in nici un caz necunoscuti, asta clar!) De aceea stau cu mesageria de la Facebook inchisa, de pilda, caci avand in lista si oameni pe care nu-i cunosc, (desi procentul este mic, principiile mele ramanand aceleasi), nu am chef si nevoie de conversatii cu necunoscuti. Pe principiul: timpul meu e prea pretios ca sa-l irosesc cu oricine, am selectat destul de mult si oamenii care ajungeau in mesageriile mele private, si asta inca de la inceputul inceputului, din zorile internetului. Aseara, vorbind cu un prieten bun, (exceptia care intareste regula!) mi-am precizat insa niste lucruri despre complicata comunicare online. Am gandit intotdeauna ca acest mod de comunicare are avantajele evidente ale rapiditatii, ale faptului ca e mai putin invaziv decat un telefon. Dar dezavantajele sunt si ele notabile: comunicarea online suprima partea imensa de comunicare non-verbala care este continuta intr-o comunicare clasica, face to face. Pe de alta parte, comunicarea online este stangace, hasurata, fractionata in formatiuni de cateva cuvinte, separate cu un enter. Nu scriem de obicei fraze lungi, nu ne luam timpul de a formula intreaga idee, o sectionam in parti mai mici, chestie care strica mult din coerenta, lasa loc la interpretari. La mine, in cazul meu precis, e oarecum mai bine, deoarece vorbind doar cu oameni pe care ii cunosc si care ma cunosc, incape mai putina neintelegere, proasta interpretare (desi se intampla si asta, desigur, intr-un procent mai mic). Si mai sunt si acele emoticoane. Presupun ca au fost inventate pentru a suplini (pe cat de bine se poate), partea de comunicare non-verbala pe care o contine comunicarea fata in fata. Fiecare din ele exprima stari, actiuni, senzatii. Sunt bune, sunt si rele… Bune pentru ca poti zambi, cand ai zambi in real, poti rade sau te poti incrunta atunci cand ai face-o in real. Poti strange pe cineva in brate (macar virtual), atunci cand ai face-o in viata reala. Poti pupa pe cineva, si asa mai departe. Ei bine, eu inteleg sa le folosesc la propriu. Asa consider ca e cel mai onest. Adica nu zambesc niciodata decat atunci cand as zambi in real. Nu ma incrunt niciodata decat atunci cand m-as incrunta in viata. Nu rad si nu plang decat atunci cand as face la fel. Nu strang in brate decat atunci cand, daca omul ar fi langa mine, as avea o pornire de…

Acum, ca tot s-au apucat sa vorbeasca de Google si X si Vanghelie, mi-am amintit ceva. Cea mai tare cautare pe Google pe care am vazut-o in ultimii ani (si nu, nu are legatura cu blogul, ci am vazut pe cineva cautand asta…), este « cum sa pastrezi o relatie » 🙂 Generatiile care s-au nascut cu internetul au impresia ca Google are raspuns la orice. Ca si cand exista solutii gata pregatite:) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It