cioburi de viata

O vreme am asteptat sa am timp. Intepenita intre sarcini, intre dorintele altora, intre « trebuie » si « asa e bine », si m-am tot gandit,  la momentul cand voi avea timp, ca prizonierul la evadare. Cand voi avea din nou timp. Desi nu regret timpul cand aveam timp. Starile de inactivitate ma sperie si ma intristeaza. Si atunci de ce astept sa am timp? Ce inseamna sa am timp? Ce fel de timp? Ce fac cu timpul pe care mi-l doresc acum, ipotetic? Apoi mi-am adus aminte de ceea ce spuneam eu insami: cand vrei sa ai timp, cumva, ti-l faci. Nu poti sa nu ai timp o perioada lunga, sa nu ai niciodata timp. Daca n-ai timp inseamna ca nu vrei sau ca nu ai stare, ceea ce e altceva… De aceea, acum tot astept, diferenta este ca  nu stiu ce mai astept. Si nici nu stiu daca am timp. Sau daca nu prea am timp. Sau de fapt ce stare am. Si nici macar daca vreau sa am timp. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unul din primele mele « socuri » de adult a fost ca am constatat ca ieseam amandoi din aceeasi relatie, avand cu totul altfel de amintiri. Desi ieseam senini si ne-am iubit si dupa, fiecare retinuse altceva. Pentru fiecare din noi, accentele importante ale relatiei erau in locuri diferite, in momente diferite. Asa am simtit atunci, la 26 de ani, iesind dintr-o relatie lunga, de 7 ani jumate…  El retinuse mult amintiri fizice, eu, aproape deloc… Poate asa sunt barbatii, Dumnezeu stie, de fapt. Ma gandesc ca lucrurile se vad foarte diferit din unghiuri diferite. Fiecare retinem cu totul altceva dintr-o situatie. Ne emotioneaza, ne marcheaza altceva pe fiecare din noi. Traversam aceleasi intamplari si intelegem lucruri diferite. Si nu doar intr-o relatie, in viata, in general. Si, mai mult, ma gandesc ca ne amintim lucruri diferite… Ramanem cu impresii diferite, ca si cand am fi trait o alta relatie, o alta intamplare, o alta viata. Acum, am raspuns cuiva cu ceva ce, pentru mine, face parte din « amintirile noastre comune ». Dar in acelasi timp in care faceam gestul, m-am gandit ca nu e obligatoriu ca si el sa-si aminteasca acelasi lucru. Poate-si aminteste lucruri complet diferite, pe care eu nici nu le mai stiu. Pentru ca, de la 26 de ani, de cand am inteles ca ramanem cu lucruri diferite dintr-o relatie cat se poate de armonioasa (mai mult, din aceea, fuzionala), evit sa gandesc ca amintirile mele sunt si amintirile altcuiva, chiar daca le-am trait impreuna. E foarte posibil ca acel cineva sa aiba cu totul alte amintiri, intretaindu-le pe ale mele, si pe care eu sa nu le am. Si tot de atunci, de cand am inteles asta, incerc intotdeauna sa ma plasez si in locul celuilalt, sa incerc sa privesc situatia si cu ochii lui. Nu garantez ca pot, ca ghicesc, ca ma transpun. Dar incerc. Si, oricum, orice ar fi, iau in calcul ca viziunea mea si amintirile mele s-ar putea sa nu fie decat ale mele…. Si da, in sens filosofic, probabil e una din traducerile frazei: « orice am face, suntem mereu singuri. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am apreciat intotdeauna oamenii care isi pun intrebari, despre ce e in jur, despre ce se intampla, despre ei insisi, despre lucruri, despre viata. Intrebarea e mecanismul simplu, dar perfect, care demonstreaza ca esti cu adevarat viu. Nedumerirea este unul din motoarele vietii. Am apreciat intotdeauna oamenii care pun intrebari, atunci cand nu inteleg ceva, sau cand nu stiu ceva. Decat sa faca aproximari, deductii (poate false), decat sa traga concluzii pripite si fara fundament, mai bine intreaba. Ca jurnalist, cand interlocutorul spunea ceva ce nu intelegeam (fie ca nu stiam termenii- uneori de specialitate, fie ca nu era clar enuntul), nu mi-a fost niciodata teama sa pun o intrebare suplimentara ca sa ma lamuresc. Si inca una, si inca una, daca tot nu era clar. Si inca una. Pentru ca daca eu, ca jurnalist, nu intelegeam, ce-ar putea intelege cititorul din ceea ce scriu fara sa fi inteles? Apreciez oamenii care fac asta, care pun intrebari, cand nu inteleg. Prefer sa fiu intrerupta si intrebata, decat sa ma trezesc, mult mai tarziu, cu ditamai deductia transformata in cine stie ce situatie, plecata de la niste neadevaruri…. Deci chiar admir oamenii care intrerup ca sa intrebe cand nu e clar ce aud. In plus, admir oamenii care isi pun intrebari in permanenta, despre ceea ce aud/vad/traiesc, despre ceea ce ii inconjoara. Cred ca ar trebui sa ne pastram intotdeauna inocenta acelui « de ce » copilaresc, cu care micutii isi innebunesc parintii, si el sa nu fie estompat de blazare, de teama, de rusine, de frica de a fi judecati, de a parea ridicoli… Cred ca viata ar fi mai frumoasa si mai simpla, daca am avea aceeasi puritate si am indrazni sa rostim « de ce »-urile care se impun, sau intrebarile care ne trec prin cap. Si sa nu ne retinem, sa nu le reprimam, sa ne dam voie sa se nasca intrebarile…. Sa acceptam ca nu le putem stii pe toate si ca e firesc sa invatam la orice varsta. Insa, ca si complement, mai spun si ca intrebarile te definesc poate mai mult decat alte lucruri pe care le rostesti. Oamenii te pot « ghici » mai usor dupa intrebarile pe care le pui si pe care ti le pui. Ele te deseneaza si te definesc mai precis decat un enunt. Cand iti pui unele intrebari, lasa-ma sa te privesc, sa-ti raspund, dar sa ma gandesc ca la momentul acela, acea intrebare nu trebuia sa existe…  Mai direct, daca-ti pui intrebari de gâgă, asteapta-te sa fii privit ca atare.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu credeam sa trebuiasca sa scriu un indreptar despre telefon, si, totusi, dupa intamplari repetate, cred ca e util. Poate fi o recapitulare pentru cei care stiu, si o mare noutate pentru cine nu stie 😉 Dragii mei, daca sunati pe cineva, si acesta nu raspunde, inseamna mai multe lucruri: 1) ca nu a auzit, 2) ca nu vrea sa raspunda 3) sau ca nu poate sa raspunda (e in sedinta, vorbeste la alt telefon, e in cada, face amor, mananca impreuna cu iubita si nu doreste sa intrerupa cina vorbind la telefon, priveste un apus, scrie un text, etc). In oricare din cele trei variante, e inutil sa suni chiar imediat. 1) Daca nu a auzit prima oara, nu va auzi nici a doua oara, cand apelul e imediat. 2) Daca nu vrea sa raspunda, nu o sa vrea nici dupa 30 de secunde. 3) Daca nu poate sa raspunda, nu o sa poata nici imediat, indiferent care din ocupatiile de mai sus ii solicita atentia. In toate, dar absolut toate cazurile, este in regula sa astepti un timp, variabil in functie de importanta comunicarii pe care o ai de facut. (intre 30 min- cateva ore). Ideal este sa astepti sa fii sunat inapoi (aici intervine regula de buna purtare si pentru cel care a « ratat » un apel, sa sune inapoi cand vede apelul/cand poate/ cand se elibereaza/cand are chef – de la caz la caz). In orice caz, a suna de 7 ori in 5 minute, in afara de cazuri de extrema urgenta (accident, etc, Doamne fereste), denota si proasta crestere si, la limita, isterie. Daca, asa cum mi s-a intamplat mie nu mai demult de asta seara, suni si nu ti se raspunde, insisti peste 1 minut si iti raspund, iar cand raspund, iti spun: « sunt in intersectie, la volan, e aglomeratie, prima data cand ai sunat nu mi-am gasit telefonul in geanta« , ar fi dragut sa nu incepi o conferinta la telefon, avand in vedere ca te-am anuntat ca nu-s intr-o ipostaza in care ma pot « dedica ». Ar fi normal sa-mi spui pe scurt ce doreai sa-mi comunici (se presupune ca important, din moment ce ai sunat de 2 ori in 2 minute), si sa ma intrebi cand putem vorbi, daca ai mai multe de povestit. La fel, daca ma suni pentru niste prostioare, nefiindu-mi decat o cunostiinta vaga profesionala, si ma suni la 20.30 (deja un picut cam mult avand in vedere relatia vaga si motivele neimportante), am politetea si dragalasenia sa te ascult 4 minute, inchid si ma suni din nou peste 10 minute…. asteapta-te sa nu-ti raspund. Ti-am dedicat un timp…. Iar daca nu raspund, considera ca nu e politicos sa mai suni pana a doua zi dimineata. Greu, greu, greu…. PS. Ah, da, si s-a inventat si SMS-ul. E mai putin intruziv decat sa suni de o mie de ori…. Daca tot ai ceva de spus. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via…