cioburi de viata

Titlu de presă: « Nemții exploatează soarele oltenilor« . Muică, bre, săriți, ne furară soarele!!!!!!!!!! Nu ne mai crește prazul, nu se mai face zaibărul! Nenorocireeeeee! Toma Alimos, Mestere Manole, veniti, măre, să vedeți ce făcură…. Nea Mărineeeeee, săi, nea Mărineeeeee, că ne luară nemții lumina…. Se facu brusc întunerec, tu-ți soarele de neamț care ai investit în România, ca nu va mai ajunge! Remarcați că, în titlul super inspirat al jurnalistului, e vorba de soarele oltenilor. E al lor, domne, și li se ia…. ai naibii jefuitori ai neamului nost’ viteaz. Am priceput acum de ce sunt oltencele fierbinți. Că le bate soarele. Pe ele și numai pe ele, ca doar e soarele lor. Acum, cu nemții ăștia, nu e sigur ce se va mai întâmpla, te pomenești că se prăpădește bunătate de tezaur național… of.  « Ce-a fost verde s-a uscaaaat, ce-am iubit s-a scuturat » 😀 Rușii luară aurul, nemții luară soarele, francezii luară Dacia, americanii luară la Craiova Oltcit-ul…. măreeeeee, urmează japonezii să ne ia luna…. ps. a se citi corect postarea. Nu am nimic cu oltenii, imi sunt dragi. Am ceva cu genul acesta de titluri de presa, si cu jurnalistii care dau asemenea titluri… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am primit un cadou genial… insotit de o carte de vizita. Un om de zapada, culeasa atunci si modelata,  pe care mi l-a livrat chelnerita pe masa restaurantului unde cinam, de la un domn… A fost emotionant. Trebuie sa recunosc ca e cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ani buni incoace. Pacat ca e efemer. Recunosc ca m-a impresionat si pentru ca un om necunoscut a facut exact tipul de gest pe care le fac eu din dragoste, si este total neasteptat din partea altcuiva, care nu ma stie deloc, in plus… Adica ma stie: doar vizual 🙂 Emotii…. 🙂 si cumva, mi-a activat solidaritatea indragostitului. Il inteleg, caci iubesc, si simt 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Felul in care negociezi, construiesti, argumentezi si termini o discutie in contradictoriu spune foarte multe despre personalitatea ta, mult mai mult decat discutiile consensuale. Chiar daca pleci de la ideea ca nu doresti si nu trebuie sa-ti schimbi parerea initiala, blocarea, ridicarea vocii, incapacitatea de a argumenta sau de a purta discutia timp de mai multe minute, dovedeste un spirit inchis, si cumva, nepoliticos. Zidirea dupa o parere, oricat de valida ar fi ea, nu este benefica. Iar daca dupa discutie ramane o amarala, un gust ciudat in mintea si-n sufletul celui care a purtat-o, e clar ca ceva « a scartait ». Intr-o discutie in contradictoriu iese imediat la iveala cat de flexibila iti este personalitatea, cat de dispus esti sa accepti diferentele, cat de educat esti sa asculti inainte de a vorbi, cat de mult construiesti argumente in favoarea parerilor proprii, sau daca le inghiti de-a gata, nemestecate si ca atare ti-e greu sa le argumentezi. Pana la urma, iritarea intr-o discutie in contradictoriu e invers proportionala cu gradul in care esti dispus sa acorzi libertate celor din jur. Dorinta de impunere cu orice pret denota si o inchistare a mintii si, cateodata, o slabiciune, sau o teama de confruntarea cu alte idei, o frica de eventuala daramare a sistemului de valori, a sistemului de gandire… O nesiguranta de a pasi in alt univers. Uneori, chiar daca ai dreptate, chiar daca stii asta si esti ferm convins, trebuie sa stii sa-ti temperezi discursul, sa asculti, cateodata chiar sa te opresti. Este, intr-un fel ca un dans. Un dans al ideilor, al cuvintelor, in care trebuie sa-ti « simti » partenerul si sa faci pasi raspunzandu-i. Nu iubesc nimic mai mult decat o discutie in contradictoriu purtata cu maestrie, ca un duel elegant si rafinat. Chiar daca « oponentii », reprezentanti ai celor doua idei contrare, pleaca din discutie exact cum au intrat, fara pareri schimbate. A contrazice elegant si sustinut, fara note false, fara resentimente, fara nervozitati, si a pleca senin si demn, respectandu-ti interlocutorul, care a facut acelasi lucru, este o adevarata arta. Cunosc putini artisti 🙂   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Tu esti prea draguta ca sa vrei sa superi pe cineva, pe oricine« , am auzit de curand, « si n-ai refuza« . Suprinzatoare lucruri aude omul despre el insusi. Sigur, nu neg, sunt draguta, si nu vreau cu dinadinsul sa supar pe cineva. Dar, atentie! Nu supar pe nimeni atata timp cat nu mi se cere sa fac lucruri care-mi contravin, care-mi displac complet, care nu ma reprezinta. Cand balanta dintre ce simt eu ca vreau si ce asteapta altii de la mine este debalansata, si inclinata, se termina si dragalasenia mea. Si nu de altceva, dar stiu ca daca as face, doar din amabilitate, lucruri care nu au legatura cu mine, ar suna fals, ar fi o ipocrizie pentru cel de alaturi, si in plus, mai devreme sau mai tarziu, cand ti-e lumea mai draga, odata ma apuca si rastorn tot 🙂 Glumesc, nu rastorn, dar asa, metaforic…. Deci ba da, as refuza. Mi se pare un lucru important sa stii sa spui nu, cand sa spui nu, dar si CUM sa spui nu. Nu cred ca foloseste nimanui sa facem lucruri mult diferite si indepartate de ceea ce suntem noi insine. Se creeaza prapastii peste care, ulterior, e greu sa construim poduri. Si cand ti-e lumea mai draga, te trezesti ca stai langa un om care nu e ce credeai, sau ca tu nu esti ce credea el, dar ai facut eforturi… Si deodata ti se ia de facut eforturi… caci, in afara de naturalete, de firesc, de lucrurile care « curg », e greu sa mentii pe termen lung un comportament fortat. Si te indepartezi, si te instrainezi, si nu e bine pentru nimeni. Desigur, nu spun ca nu trebuie sa facem eforturi pentru cei dragi, sau pentru prieteni, nu spun ca nu trebuie sa facem si ce isi doresc ei… Spun doar ca nu trebuie sa ne indepartam prea mult de noi insine… O cu totul, dar cu totul alta discutie e ca dorintele fiintei iubite sunt mai presus decat dorintele mele (tes désirs sont des ordres et non pas tes désirs font désordre 🙂 ), si-atunci nimic nu mi se pare prea greu, prea departe, prea sus, prea complicat… nicio insufletire nu e comparabila. Cand ceva ii place lui sau el isi doreste ceva…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It