de ce

Am apreciat intotdeauna oamenii care isi pun intrebari, despre ce e in jur, despre ce se intampla, despre ei insisi, despre lucruri, despre viata. Intrebarea e mecanismul simplu, dar perfect, care demonstreaza ca esti cu adevarat viu. Nedumerirea este unul din motoarele vietii. Am apreciat intotdeauna oamenii care pun intrebari, atunci cand nu inteleg ceva, sau cand nu stiu ceva. Decat sa faca aproximari, deductii (poate false), decat sa traga concluzii pripite si fara fundament, mai bine intreaba. Ca jurnalist, cand interlocutorul spunea ceva ce nu intelegeam (fie ca nu stiam termenii- uneori de specialitate, fie ca nu era clar enuntul), nu mi-a fost niciodata teama sa pun o intrebare suplimentara ca sa ma lamuresc. Si inca una, si inca una, daca tot nu era clar. Si inca una. Pentru ca daca eu, ca jurnalist, nu intelegeam, ce-ar putea intelege cititorul din ceea ce scriu fara sa fi inteles? Apreciez oamenii care fac asta, care pun intrebari, cand nu inteleg. Prefer sa fiu intrerupta si intrebata, decat sa ma trezesc, mult mai tarziu, cu ditamai deductia transformata in cine stie ce situatie, plecata de la niste neadevaruri…. Deci chiar admir oamenii care intrerup ca sa intrebe cand nu e clar ce aud. In plus, admir oamenii care isi pun intrebari in permanenta, despre ceea ce aud/vad/traiesc, despre ceea ce ii inconjoara. Cred ca ar trebui sa ne pastram intotdeauna inocenta acelui « de ce » copilaresc, cu care micutii isi innebunesc parintii, si el sa nu fie estompat de blazare, de teama, de rusine, de frica de a fi judecati, de a parea ridicoli… Cred ca viata ar fi mai frumoasa si mai simpla, daca am avea aceeasi puritate si am indrazni sa rostim « de ce »-urile care se impun, sau intrebarile care ne trec prin cap. Si sa nu ne retinem, sa nu le reprimam, sa ne dam voie sa se nasca intrebarile…. Sa acceptam ca nu le putem stii pe toate si ca e firesc sa invatam la orice varsta. Insa, ca si complement, mai spun si ca intrebarile te definesc poate mai mult decat alte lucruri pe care le rostesti. Oamenii te pot « ghici » mai usor dupa intrebarile pe care le pui si pe care ti le pui. Ele te deseneaza si te definesc mai precis decat un enunt. Cand iti pui unele intrebari, lasa-ma sa te privesc, sa-ti raspund, dar sa ma gandesc ca la momentul acela, acea intrebare nu trebuia sa existe…  Mai direct, daca-ti pui intrebari de gâgă, asteapta-te sa fii privit ca atare.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am tendinta (atat de omeneasca!) de a cauta sa inteleg de ce se intampla unele lucruri in viata. Dar poate ca am aceasta tendinta dusa chiar la extrem. Simt cateodata ca am nevoie neaparat sa inteleg, ca sa pot pasi mai departe. Si, uneori, nu e nimic de inteles, sau este, dar nu se poate intelege, sau din diverse motive, trebuie sa abandonezi ratiunea pura, analitica, stricta, pentru a privi in fata, spre zilele urmatoare, spre viitor. M-am surprins azi dimineata, spunand atat de intelept cuiva care se blocase pe a afla de ce s-a intamplat ceva, urmatoarele lucruri: « Ideea e ca nu mai conteaza de ce. A discuta in continuare despre asta e cel mult, arta de amorul artei. Nu mai are importanta de ce s-a intamplat. Conteaza ca s-a intamplat. Blocarea pe chestiunea de ce e ceva extrem de neconstructiv. » M-am dat un pas in spate si am remarcat cat sunt de inteleapta si de temperata. Ar fi minunat sa pot sa si aplic asta in viata mea. Pentru ca recunosc, si eu ma blochez, si vreau sa cuprind totul cu mintea, si nu pot trece mai departe, si ma doare, si incerc sa inteleg cu cerul si pamantul. Si… e amar. E si asta o lectie. Sa intelegi ca nu poti intelege orice. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It